<< - index - >>

 

            Bangalore

Ne-am trezit abia la 9:30 şi asta doar ca să nu ratăm micul dejun. A fost din nou un gen de loterie să ne punem diverse mâncăruri în farfurie şi, pe lângă delicioasele chapati (un fel de lipii) am optat pentru o mâncare de legume ce s-a dovedit atât de iute încât am fost nevoit să o las în farfurie. În final ne-am stins arsurile cu ceai, pepene, papaya si ananas: da, cu siguranţă am ajuns în India!

Chilimareza portocalie este de nemâncat

Hotel Chevron

Bangalore (satul cu fasole, dacă e să tălmăcim numele) nu este un oraş turistic, neavând prea multe de arătat. Unii sunt de părere că nu este nici măcar prea indian, viaţa decurgând aici mult mai molcom. Odinioară vestit pentru imensele sale zonele verzi, mai beneficiază şi acum de parcul Chubbon, mare cât un cartier. Ne-am plimbat cu plăcere pe aleile lui umbrite fiindcă la prânz se făcuse cald ca vara şi simţeam nevoia să ne retragem din calea soarelui. Vedetele orasului sunt două clădiri monumentale, Curtea Supremă si Vidhana Soudha, ce însă nu pot fi văzute decât din exterior.

Parcul Chubbon

"Tufe" de bambus

Stradă în Bangalore

Vidhana Soudha şi jos, Curtea Supremă

Biblioteca publică (Seshadri Iyer Memorial Hall)

Comerţ stradal

Altare, pe stradă

Ne plimbăm la întâmplare pe străzi cu trotuare când înalte, când joase, barate de copaci imenşi şi împestriţate cu mizerii eteroclite. Toate îmi readuc India în priviri. Ştiu că toate astea îmi vor ieşi pe gât după un timp, dar deocamdată ele mă bucură, mă reconectează la India pe care o doream.
 

 

 

Înserarea ne găseşte la hotel. Pentru cină hotărâm să ne băgăm nasul la restaurantul de la ultimul etaj, ce se laudă cu mâncare sud indiană. După reclama din faţa hotelului bănuim că e un local scump, dar vrem să vedem măcar cum arată. De cum intrăm suntem preluaţi de un chelner afabil ce, cu prosopul pe braţ, ne aşează la o masă. Un altul ne aduce serveţele parfumate şi până să ne curăţim mâinile, primul ne prezintă o sticlă cu apă plată Aquafina cu gesturile cu care în alte locuri se prezintă vinurile vechi. 

Ne uităm în jur. Restaurantul e drăguţ. Pe pereţii exteriori, din sticlă montată înclinat, se scurge o pelicula de apă închipuind o cascadă gălăgioasă. Îi fac semn chelnerului să nu desfacă băutura şi solicit un menu. Ori engleza lui e prea indianizată, ori a noastră prea balcanică, dar  nu ne înţelegem. Profităm de faptul că se retrage pentru a cere ajutor unor colegi şi o ştergem frumuşel spre restaurantul de la parter amintindu-mi de un banc: o statistică americană arată că ruşii mănâncă mai gras ca americanii şi totusi trăiesc mai mult. Italienii nu mănâncă aşa gras ca americanii şi tot trăiesc mai mult. Francezii beau mai mult vin decât americanii iar nemtii beau mai multă bere şi fiecare trăiesc mai mult. Concluzia americanilor? Mâncaţi şi beţi ce vreţi, ceea ce ne omoară e limba engleză.

Restaurantul de la parter ne întâmpină plăcut cu colinde susurând în surdină. La această oră restaurantul e animat de familii de indieni venite să ia masa. Există varianta de bufet suedez pentru o sumă ce ar acoperi două feluri de mâncare plus desert sau... există menu. După ce cumpănim în minte felurite nume de bucate, ne oprim asupra unei supe chinezeşti cu legume şi mentă care, anul trecut în Cambodgia se dovedise o apă transparentă în care pluteau câteva frunze. De data asta, convinşi de omniprezenţa condimentelor, vrem să experimentăm varianta indiană. Rezultatul este delicios, chiar dacă, după parerea Cosminei, prea condimentat.

 

Supa chinezo-indiană

 

Plecăm. Oricât am vrea să credem că e seara de Crăciun, nu ne iese.

 

    Dorin Chiş - Oradea - februarie 2013 

 

                                     << - index - >>