Jurnal India

La ora 10:30 avem check-outul făcut şi ieşim în stradă să tocmim o ricşă pentru Majestic Bus Station. Autogara se dovedeşte a fi imensă, ceea ce ne pune probleme în a gasi autobusul spre Hassan, cu atât mai mult cu cât şoferii sunt indisciplinaţi şi nu trag la peroanele alocate. Din fericire lipsa de disciplină e compensată cu o maximă solicitudine astfel că la ora 11:00 suntem urcaţi ântr-un autocar confortabil ce şi porneste, ce-i drept, încetuc, în corul şoferului şi a vânzătorului de bilete ce încearcă (şi reuşesc) să mai prindă câţiva muşterii strigând din toţi bojocii: Hassan, Hassan, Hassan! Cum era de aşteptat, ne ia o ora în cap să lăsăm în urmă traficul infernal al oraşului.

Transportul auto nu e scump. Pentru călătoria de 250km Bangalore-Hassan am plătit 140 de rupii/persoană, ceea ce face cam 8,5lei.

Odată ieşiţi din oraş am intrat pe autostradă. Ca şi celelalte lucruri din India, autostrada e construită doar până la stadiul de strict necesar, adică are benzile delimitate de scuar şi casieriile de taxare la intrare, fără să se mai încurce cu banda de urgenţă, parapeţi, semnalizări etc. Cu toate acestea îşi face treaba si după patru ore autocarul opreşte în marea autogară din Hassan, fix lângă autobusul de Belur, ce e pe picior de plecare. Cu rapiditatea cu care dreg povestea din condei transbordăm rucsacele ân noul autobus şi fără a mai pierde vremea, pornim mai departe spre destinaţia finală.

Pe drum

Cursa de Belur nu e aglomerată

Belurul este o aşezare nu prea mare, căutata de turişti pentru vechiul templu hoysala din capătul Road Temple. Ghidurile de călătorie recomandă cele câteva hoteluri din Hassan, însă câteva referinţe bune găsite pe net ne-au determinat să ne încercăm norocul direct în Belur, la hotelul Mayura Velapuri, din apropierea autogarii.

Mayura Velapuri are o curte liniştită în care agitaţia străzii se topeşte instantaneu, şi câteva clădiri simple, cu un singur cat. Un panou ne semnalează recepţia unde un indian tuciuriu şi nebărbierit confirmă că au camere libere. Dorim să vedem una. Ne face semn să aşteptam şi iese în curte. În locul lui revine un bărbat în cămaşă, cu gesturi şi vorbă domoală. De data asta engleza lui e curată, inteligibilă. Este administratorul resortului. De fapt nu mai au camere, dar au totuşi una, la hotel Sumuka, peste drum, unde ne poate însoţi să ne-o arate.

Temple Road

Ne simţim înşelaţi. Adevărul este că Mayura Velapuri cu aerul lui liniştit ne făcuse cu ochiul. La Sumuka preţul este incredibil (30 de RON) dar şi condiţiile pe măsură: deşi veselă, camera arată ponosit iar baia are instalaţia sanitară la pământ. Robinetul este defect şi trebuie să ne slujim de cel de sub chiuvetă iar rezervorul de la WC deasemenea, trebuie oprit de la robinet dacă nu vrem să trăim cu impresia de "casa cascadei". Ar trebui atât de puţin ca acest hotel să devină înfloritor! Din păcate acest atât de putin lipseşte aproape peste tot în India. În primul rând curăţenia temeinică, făcută cu apă şi nu uscat, cum se practică. Orice dâră lăsată pe perete sau în lift pare făcută cu markerul permanent doar fiindcă, aşa cum o percep indienii, curăţenia se rezumă la o ştergere uscată. Apoi liniştea. Străinii sunt agresaţi de haosul străzii, de noutăţile absolute întâlnite la tot pasul şi pentru ei camera de hotel e mica enclavă ce poate fi ţinută sub control, cu aer familiar, unde se pot retrage să-şi "încarce bateriile". Ei bine, nu în India! Haosul de pe stradă îl regăseşti şi aici, în baie, în instalatia electrică cu dese pene de curent, la televizorul cu culori mov, în zgomotele diverse ce intră pe sub uşă, pe geam, prin pereţi. Şi nu pentru că nu s-ar putea altfel, ci pentru că aici, aceasta reprezintă normalitatea. În India aceasta Înseamnă curat, liniştit, funcţional. Am putea merge să mai vedem şi alte hoteluri dar suntem convinşi că şi acelea vor fi la acelaşi standard aşa că plătim camera şi ne instalăm.