<< - index - >>

 

Bijapur

 

Deci Bijapur. Orăşelul nu e mare aşa că într-o zi întreagă vom putea să-i vizităm pe îndelete obiectivele. 

Începem cu micul dejun luat la restaurantul hotelului. De la o vreme ne cam ferim de condimentele indiene pe motiv de repulsie, mai ales de curry, care e omniprezent. 

Deşi nu conţine pâine dospită, bucătăria indiană oferă în schimb felurite lipii şi plăcinte ce, din păcate, nu sunt disponibile dimineaţa. În cele din urmă optăm pentru uttappam, un fel de clătită cu ceapă prăjită. Proastă alegere. Mâncarea seacă, total necondimentată (normal se înmoaie în nişte sosuri livrate separat) şi nici măcar sărată, abia alunecă pe gât. Încercăm să o dregem cu ceai şi lassi dulce şi în cele din urmă ieşim în stradă.

 

 

Uttappam

 

Bijapurul are două obiective majore, amândouă situate înafara zidurilor oraşului dar poziţionate diametral opus. Amândouă sunt monumente funerare: în est Golgumbazul iar în vest mausoleul şi în acelaşi timp moscheea Ibrahim Roza. Luăm o ricşă până la Golgumbaz.

Cum spuneam, Bijapurul a fost piesa de rezistenţă a musulmanilor aici în Deccan. După ce au pătruns în India prin nord, dinspre Afganistan, cucerind Delhiul de atunci în jurul anului 1200, musulmanii au forţat şi sudul unde au câştigat supremaţia mult mai târziu, abia prin secolul XIV, când au înfrânt regatul Vijayanagar cu capitala la Hampi, următoarea noastră destinaţie. Golgumbazul este casa de veci a lui Muhamad al II-lea.

 

 

Golgumbaz

 

Îmi plac monumentele musulmane şi cele mogule în primul rând pentru grădinile şi uriaşele spaţii verzi în care sunt plasate. Ricşa ne lasă lângă casa de bilete de unde porneşte spre mausoleu o alee lungă, cu scuar pe mijloc, umbrită de copaci. Golgumbazul este de o simplitate cuceritoare. De ce îmi plac aceste construcţii? Ce mă îndeamnă să călătoresc zece ore cu autobusul doar pentru a le vedea? Brâncuşi spunea că simplitatea este o complexitate rezolvată şi aici avem întruchiparea acestui aforism. Geometric, este comasarea unui cub (clădirea) cu o sferă (cupola). Practic este o minunăţie. Construcţia e butucănoasă, la fel ca numele, îndesată, şi totuşi elegantă, din cauza proporţiilor. O ştiu din fotografii dar aici este vie si tridimensională. Pentru început îi dăm ocol pentru a o vedea din toate unghiurile (chiar dacă e simetrică, lumina nu cade la fel pe fiecare latură). Ne împiedicăm de un grup de elevi ce ne cer să-i fotografiem. Trecem şi peste acest obstacol şi ne continuăm periplul. Îmi place. Îmi place chiar foarte mult. Moscheile Istanbulului au toate atributele frumuseţii dar acest mausoleu dintr-un orăşel medieval se poate lua la întrecere cu ele prin aerul său sălbatic. 

 

 

Intrarea

 

Ajunşi din nou la faţadă, ne lăsăm sandalele la rastel şi intrăm în uriaşa cameră, unică, necompartimentată, în mijlocul căreia, cocoţat pe o platformă, un baldachin marchează mormântul finanţatorului. Nimic extraordinar, nimic laborios, doar continuarea simplitatăţii austere de la exterior, însă completată cu elemente sonore ce-mi amintesc de versurile marelui Thodol (Cartea tibetană a morţilor - Bardo Thodol):

"Cînd din intensă iluzie (noi) rătăcim în Sangsara

De-alungul strălucitoarei căi de  lumină a abandonului fricii, spaimei şi groazei halucinaţiilor,

Fie ca rîndurile de Bhagavani Mînioşi să ne conducă,

Fie ca rîndurile Zeiţelor Mînioase mari în întindere să ne fie la spate de pază,

Să putem fi salvaţi din teribilele pasaje înguste din bardo,

Să putem fi aşezaţi în stare perfectă de Buddha..."

Conform tibetanilor, după moarte, sufletul defunctului se confruntă alternativ cu zeităţile blânde şi mânioase stârnite de gândurile şi faptele din timpul vieţii. Marele Thodol este o revelaţie fiindcă nimeni nu s-a întors din veşnicele plaiuri ale vânătoarei, să ne spună cum e acolo dar aici, în acest palpabil Golgumbaz, mi se pare că iau parte la o ecranizare cu buget uriaş şi efecte speciale al bardoului acestui Muhamad al II-lea. Cupola uriaşă are o acustică impresionantă, capabilă se spune, să reverbereze de 12 ori, orice sunet, cât de mic. La această oră, sus, pe balconul circular de la baza cupolei e plin de vizitatori ce-i încearcă rezonanţa urlând ca maimuţele. Rezultatul? Un vuiet asurzitor cu reflexii diavoleşti în care pe alocuri se recunoaşte vocea umană întoarsă şi distorsionată de ecouri. Greu de suportat acest vacarm lugubru şi totuşi fascinant, această întâlnire aproape înfricoşătoare cu zeii mânioşi ai lui Muhamad, autocondamnat la acest supliciu. Încerc să-mi închipui Golgumbazul noaptea, cufundat în linişte. I-o fi cântat oare vreun greiere adormitului Muhamad, minunându-se şi el de acustica acestei săli?

Interior

 

Urcăm şi noi scara strâmtă şi întortocheată printr-unul din turnurile de la colţurile mausoleului. Şapte etaje pe treptele înallte şi abrupte de piatră. Pereţii sunt lustruiţi de atingerea mâinilor ce au căutat echilibrul. Un lustru negru pe pereţii odinioară albi. Culoarea veacurilor.

La fiecare etaj poposim la ferestrele turnului admirând de la înălţimea respectivă detaliile arhitectonice. Sus, pe platforma exterioară cupolei ne mai plimbăm o dată pe perimetru, pe sub uriaşele petale de piatră ce susţin impresionanta cupolă. În dreptul fiecărui turn (deci la colţuri), câte o petală lipsă, lasă loc de intrare pe balconul interior, locul magic, galeria ecourilor. Un grup de şapte-opt adolescenţi ajung pe platforma acoperişului şi zărind poarta spre locul mult visat se năpustesc pe acolo începând să urle încă înainte de a dispărea în umbra arcadei. Ce ecou pot oare să audă? Cum pot ei oare să discearnă propriul strigăt? Să fie doar dorinţa de a elibera maimuţa interioară? Sau doar mimetism? Încercăm şi noi o trecere prin balcon dar aici vacarmul e asurzitor şi capabil să ne ridice tensiunea mai repede şi mai eficient decât vinul de coacăze aşa că, mai mult prin semne ne îndemnăm unul pe altul spre ieşirea cea mai apropiată şi fugim de demonii răi ai lui Muhamad în grădina exterioară, întreţinută impecabil, liniştitoare şi paşnică. Adăstăm la umbră să ne depresurizăm. Extraordinar acest Golgumbaz. Greu de suportat dar extraordinar!

Până în cealaltă extremitate a orăşelului, la Ibrahim Roza, ghidul dă cam trei kilometri aşa că hotărâm să o luăm pe jos. Ieşim în stradă, ne orientăm şi pornim în direcţia semnalizată de cupola moscheei Jama Masjid. 

 

 

La înălţime

 

Ne convingem repede că Bijapurul este un loc uitat de timp. Străbătându-i uliţele ne imaginăm evul mediu european, cu grămezi de gunoaie pe stradă pe care le scurmă o turmă de porci negri cu păr lung, cu clădiri dărâmate ce-şi varsă zidurile de piatră pe care trebuie să le ocoleşti, cu copii care sa cacă la umbra unei ricşe, cu care cu boi, cu vaci sfinte străbătând uliţele fără rost şi cu mult praf. Niciodată sandalele mele nu au fost atât de murdare. Dar dacă ar fi doar atât! Locuitorii de aici nu par să fi văzut în viaţa lor prea mulţi străini şi ne asaltează agasant cu veşnicele întrebări:

-Cum te cheamă?

-Din ce ţară eşti?

-Fă-mi o poză.

-Fă o poză cu mine.

 

 

N-ar fi o problemă dacă ar face acest lucru politicos însă cei mai mulţi o fac grobian şi agresiv. Mai ales adolescenţii în grup sunt de o grosolănie revoltătoare. Te strigă de la distanţe mari şi din spate, de multe ori total fără rost, din mersul bicicletei, îndepărtându-se şi nemaifiind în situaţia de a recepţiona răspunsul. Sau vine unul la mine cu mâna întinsă, îi întind şi eu mâna şi fără să-mi ceară consimţământul nu-mi dă drumul şi se trage lângă mine până ce altul îi face poză cu telefonul. Ce să mai spun de Cosmina care e mai atracţioasă. Nu avem nimic împotriva familiilor ce-şi încurjează copiii să vină să ne chestioneze cu reală curiozitate şi să ne întrebe politicos dacă acceptăm să ne facem poze cu ei. Am făcut zeci de astfel de poze şi chiar ne-a făcut plăcere să interacţionăm cu ei dar aici în Bijapur prea jucăm rolul de "maimuţă albă".

 

 

Jama Masjid

 

 

Intrăm la Jama Masjid, moschee frumoasă şi destul de mare, rămasă însă neterminată. Din păcate şi aici dăm peste un grup de tineri ce ne asaltează. Nu mai avem. chef să facem pe politicoşii. Dacă nici ei nu sunt, nici noi nu ne simţim obligaţi să fim. Ne strigă de la distanţă? Nu auzim. Vin să-şi facă poze fără să ne întrebe? Îi alungăm. observăm că adolescenţii ne chestionează total fără interes, mai mult ca un trofeu, parcă pentru a mai trage o linie pe răboj. Fac concurs între ei, cine abordează mai mulţi turişti? Sunt insistenţi. Vin după tine şi aproape că te trag de mâncă.

-What is your name?

-Ramses.

-Witch country?

-Egipt. Acum o să dormi mai bine la noapte?

Intrăm în citadelă. Vechiul oraş e înconjurat cu ziduri crenelate dar în centru, în buricul târgului e Citadela, cetatea sultanului. Azi e părăginită, cu zidurile pe alocuri căzute. O traversăm de la un capăt la altul şi avem surpriza să picăm peste Lalit Mahal, hotelul nostru.

 

 

 

Pe străzi

 

E vremea prânzului şi soarele e necruţător. Nu este la fel de puternic ca pe litoral dar totuşi, peste limita plăcutului. Avem în rucsac doi ananaşi târguiţi de la un vânzător ambulant şi intrăm la cameră să-i savurăm.

Dupăamiază plecăm spre Ibrahim Roza. În drum, intrăm pe la Jod Gumbaz, alte două Golgumbazuri reduse la scară şi pe la bazinul cu apă Taj Bauri. Înaintaşii locuitorilor de azi au reuşit să construiască acest bazin imens care în zilele noastre constituie doar o sursă de infecţie, fără vreo utilitate practică. La fel ca şi oraşul şi apa e mizerabilă, cu gunoaie plutind pe suprafaţa ei. Taj Bauri ar fi spectaculos, nu însă şi fotogenic.

În stradă ne împrietenim cu doi şcolari ce se întorc acasă pe biciclete. Ne pun bineînţeles întrebările obligatorii şi pentru pixurile pe care le promitem, sunt de acord să ne însoţească la Ibrahim Roza. Îi întrebăm cine a fost Ibrahim Roza. Habar n-au, dar măcar ştiu despre Dorin şi Cosmina din România.

Plătim biletele de intrare şi taxa foto pentru care primesc un permis nominal cu care intrăm în grădina monumentului. Nişte băieţi aduşi în vizită cu şcoala ne asaltează. Le cerem clar să ne lase în pace dar roiesc în jurul nostru şi merg până acolo încât se împing unii pe alţii în noi. Asta deja le întrece pe toate. Înainte de a lua peste cap un ghid de călătorie National Geographic înţeleg că au sărit calul şi se risipesc. Un alt grup se apropie. Îmi păi pistolul în buzunar dar nu, profesorul îi cheamă: trebuie să urce în autobus. Mă uit în jur: nu a mai rămas nimeni. Absolut nimeni. Ibrahim Roza este doar al nostru.

 

 

Ibrahim Roza

 

 

Din grădină se trece printr-un pavilion cu poartă într-un larg perimetru îngrădit cu ziduri de piatră, în mijlocul căruia, ridicate pe o platformă, stau faţă în faţă cele două construcţii, moscheea şi mausoleul. Dacă Golgumbazul era armonios dar fără graţie, Ibrahim Roza le are pe amândouă. În profilul arcadelor, în curburile cupolelor, în svelteţea minaretelor sau în filigranul decoraţiilor e ceva din poezia Persiei sau din mişcările dansurilor sufi. În praful şi grosolănia Bijapurului, toate acestea par cu atât mai mult un giuvaer. Le luăm la rând pe îndelete căci ceea ce a mai rămas din această zi îi este dedicat.

 

 

 

 

 

Ansamblul a fost ridicat de Ibrahim al II-lea pentru soţia sa Taj Sultana, devenind ulterior mausoleul întregii familii. Pereţii umbriţi de arcade sunt minuţios decoraţi cu motive geometrice sau cu complicata caligrafie musulmană. La fel ca şi la Golgumbaz, interiorul e simplu, conţinând doar pietrele funerare aşezate liniar, în schimb cele patru uşi, câte una pe mijlocul fiecărei laturi şi obloanele ferestrelor, din lemn vechi, înegrit, sunt superb decorate.

La mausoleu o familie o roagă pe Cosmina să accepte o fotografie cu copilul ei cel mai mic. Atmosfera e destinsă şi cu râs şi zâmbete ne fotografiem în cele din urmă cu tot familionul. La sfârşit, tatăl îi mulţumeşte Cosminei ce încă mai ţine puradelul în braţe:

-Mulţumim, pozele sunt foarte frumoase, copilul poţi să-l păstrezi.

 

 

Parafrazându-i pe troieni am spune, "să te temi de indieni chiar şi când sunt politicoşi".

Seara ne întoarcem la hotel pe aceleaşi uliţe medievale. În mod normal mâine ar trebui să călătorim la Badami cu singurul autobus al zilei, ce pleacă la ora 8, însă şovăim. Pentru 120 de kilometri călătoria ar dura 5 ore şi în plus Badami este iarăşi un loc izolat, nici măcar de mărimea Bijapurului, unde ne aşteptăm ca localnicii nedeprinşi cu turiştii, să ne asalteze. Cu toate că am avea timpul necesar, vom pleca direct la Hampi, ultimul obiectiv al călătoriei.

 

                                                                                                Dorin Chiş - Oradea - august 2013 

 

                           << - index - >>