<< - index - >>

 

Old Goa - Bijapur

   

Dimineaţa, în faţa hotelului

Am fi preferat să facem călătoria asta cu un autocar de noapte al unei agenţii de turism dar ne-a venit ideea prea târziu, când deja eram instalaţi la hotel. Dimineaţa am luat un mic dejun copios, ne-am pus câteva bucăţi de aloo parantha (un fel de plăcintă cu cartofi) cu noi şi am plecat cu primul autobus la Panaji (actuala capitală), în căutarea unei legături spre Bijapur.

 

 

Mic dejun

 

Pentru autobusele locale, Bijapurul este prea îndepărtat. La ora 9 ne suim în maşina de Belgaum ce nu e nici la jumătatea drumului dar până la care autobusul va face 4-5 ore. De ce? Pentru că Bijapurul e sus, cocoţat la 1000 de metri pe întinderea podişului Deccan şi deci, avem de urcat, nu glumă. Preţul călătoriei? 100 de rupii de om (6 lei). Îi dau omului cu biletele o bancnotă de 1000 de rupii, îmi dă biletele de 200 şi pleacă. Îl las să plece fiindcă ştiu că-mi voi primi rupiile până la ultima. După şase ani suntem din nou în India, însă într-o altă Indie, în care unele lucruri se potrivesc, altele nu. Oamenii, mai ales oamenii sudului sunt altfel. Dacă în nord păcăleala şi bacşişul erau sport naţional, aici, în sud, ele sunt o raritate. O singură dată, parcă într-un restaurant nu am primit înapoi două rupii, şi acelea memorabile prin singularitate. Apoi tocmeala. Suntem contrariaţi că nimeni nu trage de noi, că nu suntem hărţuiţi. Departe de negocierile interminabile cu plecări şi reveniri, aici de cele mai multe ori se vinde pe principiul "vrei? Bine. Nu vrei? Bine". Şi ceea ce le întrece pe toate, incredibil şi inimaginabil, pentru orice primeşti chitanţă, bon sau bilet! De unde această disciplină fiscală în mijlocul delăsării şi a dezordinii indiene? Cred că vom duce acasă multe enigme.

După o jumătate de oră autobusul intră în autogara din Mapuca unde vânzătorul de bilete coboară, schimbă mia de rupii şi vine să îmi dea restul. 

 

 

Bordul autobuselor indiene, un magic mix religios

 

 

Interior

 

 

Călători

 

 

Autobusul pleacă mai departe. Suntem singurii călători albi. Drumul începe să urce şi după o oră satele dispar şi străbatem nişte munţi în aparenţă nelocuiţi. Acolo unde pădurea ne lasă să privim în vale, vedem sub noi, mult sub noi, un lac de acumulare. Maşinile mici sunt foarte rare pe drumurile rurale ce sunt circulate preponderent de camioane încărcate până la refuz şi de autobuse. Pe drumul acesta întortocheat nu circulă aproape nimeni. După încă o oră autobusul trage într-o parcare din pământ roşu al cărui praf colorează frunzele copacilor de pe marginea drumului. Suntem la un popas rutier frecventat de cursele regulate. În timp ce călătorii se împrăştie pe cărările ce pornesc din parcare, în căutarea tufei preferate, intru să inspectez încăperea fără ferestre, cu pretenţii de restaurant. Îmi trebuie o vreme să-mi acomodez vederea cu semiobscuritatea. La câteva mese se consumă deja iar alţi clienţi stau la coadă în faţa deschizaturii dintr-un perete, prin care se vede o altă încăpere la fel de întunecoasă, în plus înecată de fumul produs de un foc ce agonizează în vatra amenajată direct pe podeaua de pământ. Tot autobusul, fără excepţie, trece prin "restaurant", chiar dacă nu toţi ajung să consume ceva. După 20 de minute din sens opus un alt autobus intră în parcare şi al nostru îi face loc. Mai urcăm un pic, după care pădurile dispar odată cu hăurile: suntem pe platoul Deccan. Cu toate că e ora prânzului, aerul s-a mai răcorit ca efect al altitudinii. Înafară de temperatură însă, nimic nu trădează altitudinea. Terenul e plat ca în câmpie, apar timid loturile cultivate şi odată cu ele localităţile. După patru ore şi jumătate de la plecarea din Panaji intrăm în Belgaum. Oraşul e sănătos şi îşi arată importanţa de la distanţă, mărind treptat traficul până la sufocare. Opriri, claxoane, treceri peste hopuri... Ce bine era prin munţi!

 

 

Popas în munţi

 

 

Han rutier

 

 

În autogară găsim cu uşurinţă legătura spre Bijapur. Ca peste tot în India, pe rutele principale autobusele pleacă unul după altul cu o cadenţă inimaginabilă aşa că nu stai prin autogări în aşteptarea legăturii... dar cam atât. Din Belgaum până în Bijapur sunt 210km în plină câmpie, pe care autobusul îi face în cinci ore. Nu-mi imaginez cum poate să tragă atâta de timp dar n-am altceva de făcut decăt să fiu spectator la această scamatorie. În primul rând, pe suprafaţa netedă a podişului unde se poate practica agricultura în condiţii excepţionale, satele sunt mari, bine constituite şi mai ales intens populate, astfel că absolut fiecare localitate dispune de autogara proprie în care autobusul intră legănându-se din toate suspensiile şi claxonând ţanţoş ca o găină care tocmai a ouat o mărgică. Motorul este oprit, uşa se deschide larg, oamenii coboară şi urcă alţii în locul lor iar printre ei ne asaltează comercianţi cu ziare şi snacksuri. Câte un puşti se aşează vis-vis de noi şi se holbează la maimuţa albă (iar suntem singurii... neindieni din autobus) cu o expresie de uimire nemărginită, minute în şir, fără ca măcar să clipească. În tot acest timp autobusul pleacă mai departe, ieşind din sat printre vaste culturi de porumb, orez şi trestie de zahăr. Se pare că e sezonul de recoltare a trestiei. Acolo unde culturile nu sunt încă recoltate, spicul alb, aureolat de contralumina soarelui ce se lasă spre orizont îmi stârneşte poftele de fotograf dar cele mai multe culturi sunt decimate şi încărcate în tractoare cu remorci încărcate în stil indian, adică supraîncărcate, circulând pe şosea ca nişte zgârie nori ambulanţi. Printre aceste tractoare traficul de autobuse, maşini mici dar mai ales ricşe şi motociclete se desfăşoară ca o cursă cu obstacole, într-un vacarm de clacxoane urlând în toate gamele, cu treceri pe contrasens negociate cu faza lungă şi de cele mai multe ori cu blocaje ori cu lungi pasaje parcurse în spatele adevăratelor ziduri de trestie. Apoi vine ora apusului când căldura scade şi oamenii ies să-şi rezolve problemele pe răcoare. Străzile satelor sunt populate la cota de inundaţie şi autobusul navighează câte o stradă întreagă la pas, claxonând continuu. Într-o autogară, pe un perete de zeci de metri se înşiră unul lângă altul posterele uriaşe cu scene din producţiile Bollywoodiene, cu actori cu ten alb angajaţi în lupte sângeroase dar mai ales în iubiri sângeroase, iar pe acest fundal idealizat se proiectează filmul vieţii reale: oameni în şlapi cu copii în braţe, femei în sariuri colorate purtând câte un sac încărcat, pe cap, tineri butonând telefoane mobile, ambulanţi vânzând orice, toţi tuciurii, visând la cremele care albesc tenul din reclamele cu cosmeticale.

 

 

Alt autobus

 

 

 

Oameni într-o autogară

 

 

 

 

Se face seară. Mă dau bătut. Trebuie să recunosc că orele au trecut şi Bijapurul nu pare să se fi apropiat nici măcar cu un kilometru. Ba, parcă o schimbare se prefigurează. Din ce în ce agricultura pare lăsată la o parte în detrimentul ocupaţiilor meşteşugăreşti. La marginea drumului sunt tot mai dese fabricile de cărămidă. Ziua s-a sfârşit. Peste tot în lume maşinile circulă cu lumina stinsă, doar în India se aprind becurile în autobus. Lumea socializează. Fiecare povesteşte ceva şi în ciripiturile vesele sau guturale maşina înghite kilometri spre un ipotetic Bijapur despre care încep să mă îndoiesc că există cu adevărat. Ne întoarcem la film. Cineva spunea că dacă viaţa ar avea muzică în fundal, s-ar transforma în film. În filmul nostru, muzica indiană e asigurată de un telefon mobil. Interminabil acest drum. Îmi vine şi mie să strig: "opriţi Pământul, vreau să cobor!". 

Străzile Bijapurului sunt proaste. Legănându-se ca o gondolă, autobusul înghite praf prin toate geamurile şi prin toate crăpăturile. Ne uităm cu ochii cât cepele după vreun hotel dar nu zărim decât dărăpănături şi gunoaie. O asigur pe Cosmina că Bijapurul e totuşi oraş.

-Si încă nu orice oraş, ci chiar capitala sultanatelor!

-Mulţam fain, acum 1000 de ani.

Coborâm în autogară fără să ne putem decide încotro să o luăm. Trecem cu greu strada invadată de ricşe şi vedem drept în faţa noastră un hotel promiţător: Lalit Mahal. Găsim o cameră liberă şi ne instalăm. Ce zi!

 

                                                                                                Dorin Chiş - Oradea - iulie 2013 

 

                           << - index - >>