Jurnal India

Nilgiri Mountain Raylway

Pentru azi ne propunem o altă experienţă, pentru care nu e necesar să ne trezim prea devreme. Nilgiri Mountain Railway este un trenuleţ pe ecartament îngust ce urcă munţii dinspre Coonoor, având capăt de linie la Ooty. Principala calitate a acestui mijloc de transport este aceea că merge încet, oferind condiţii ideale pentru a admira peisajul. Cu o oră înainte de plecarea garniturii suntem la gară pentru a ne cumpara bilet. Se pare că trenuleţul are trecere fiindcă la ghişeul încă închis s-a format deja o coadă consistentă.

O australiancă se lipeşte de noi sub pretextul asemănării de culoare. Poartă sandale şi un fel de corcitură între un poncho şi un sari, colorat cu motive indiene. O oripilează statul la coadă împreună cu indienii şi îi acuză de incompetenţă în organizare. Zilele trecute nu a reuşit să-şi scoată bilet de tren în Delhi din cauza aglomeraţiei. Îi spunem că la etajul gării există un birou special pentru străini pe care l-am folosit şi noi acum şase ani şi aflăm cu stupoare că acum nu mai e doar pentru străini, că e plin de indieni şi acolo de nu-ţi mai vine rândul. Ne intriga tipa. Cică e a patra oară în India dar se comportă ca şi cum ar fi pentru prima dată. E insomniacă şi o enervează muezinul de la cinci dimineaţa pe care-l imită caum în gura mare, precum şi cocoşii pentru care se apucă să cucurigheze, fără să-i pese de cei din jur. Îi este teamă că nu va apuca bilet şi până să se deschidă ghişeul nostru, dă şpagă 100 de rupii unui funcţionar care-i face rezervare la trenul de mâine. Nu ştim ce să credem. O ciudată.

În sfârşit coada noastră se mişcă: s-a deschis ghişeul. Treaba merge destul de rapid şi când cerem două bilete la Coonoor ni se pretind 6 rupii (cam 40 de bani).

-6 rupii de persoană? încearca să mai pluseze Cosmina

-Nu, 6 rupii în total.

Cu biletele în mână suntem invitaţi la peron. Garnitura n-a sosit încă şi lumea a făcut coadă din nou în dosul liniei galbene ce lasă un culoar de un metru jumăte până la marginea peronului.

Aşteptând trenul în gara Ooty

Nilgiri Mountain Railway a fost înfiinţat de englezi în anul 1908. La început folosea locomotive cu abur, elveţiene şi doar acum, în ultimii ani, pe tronsonul Ooty-Coonoor foloseşte locomotive diesel. Deoarece este linia ferată cu cdea mai mare pantă din Asia (cam 8%), mai jos de Coonoor aderenţa este suplimentată de un mecanism cu cremalieră. În zilele noastre, majoritatea pasagerilor, dacă nu chiar toţi, sunt turişti.

Trenul trage la peron deşertând o mulţime pestriţă. Datorita liniei galbene pot coborî şi evacua peronul în linişte, apoi urmează îmbarcarea noastră, în ordinea în care ne-am pus la coadă. Australianca ne-a spus că peisajul e mai interesant în partea dreaptă dar în dreapta cum mergi, sau în dreapta cum te întorci? Nu are nici o importanţă căci până să ne vină rândul trenul e deja plin şi avem un noroc chior să prindem două locuri libere pe o banchetă, în stânga. În stânga cum mergi. În următoarele minute trenul se umple ochi, de nu mai găseşti loc să arunci un ac.

Minivagoane

Pe traseu

Toată lumea e cu capul afară pe fereastră

Vagoanele sunt mici, ca de mocăniţă. Pornim cu toate geamurile lăsate. Viteza nu e mare aşa că nu se prea face curent. La fiecare geam există un aparat de fotografiat ce se învârte în toate direcţiile în căutarea peisajului fotogenic. Calea ferată aninată pe versant are valea pe partea dreaptă aşa că în timp ce dreptacii scot strigate de admiraţie, la geamul nostru defilează doar peretele de stâncă excavat pentru a face loc liniei ferate. Din loc în loc câte un tunel apare pentru a diversifica parcursul, chiar şi atmosfera, fiindcă indienii se comportă infantil, urlând sau zbierând în fiecare tunel, ca nişte şcolari ce sunt duşi prima oară cu trenul. După un parcurs de o oră, timp în care a oprit în două gări, garnitura ajunge la Coonoor. Am pe card vreo 30 de imagini: trei cu peisaje, restul cu trenuleţul.

Trenuleţul

La peron în Coonoor

Staţia Coonoor

Trenul se întoarce la Ooty peste două ore însă ne-a ajuns experienţa şi preferăm să ne întoarcem cu autobusul, chiar dacă biletul costă 26 de rupii.

Şoseaua urcă puternic, serpentinând strâns. Atât de strâns încât autobusul claxonează la fiecare curbă atenţionând eventualele maşini ce pot veni pe contrasens că are nevoie de ambele benzi pentru a întoarce. Şoseaua este intens circulată şi nu o dată întâlnirea cu vreo maşină în curbă duce la oprirea traficului, trecutul în marşarier şi rezolvarea situatiei punctual, maşină cu maşină. În ceea ce priveşte şofatul, în India există multă toleranţă. O depăşire se execută chiar şi atunci când vizibilitatea e zero, o eventuală maşină ivită pe contrasens încetinind sau chiar oprind pentru a face loc, fără proteste.

În Ooty un indicator spre Railway Station mă înşeală şi coborâm departe de căsuţa noastră, ceea ce ne obligă la câţiva kilometri pe jos. Cu această ocazie ne dăm seama că orăşelul este mai întins decât am crezut iar, ceea ce ştiam deja, că strada indiană este o continuă provocare. Ceea ce ar defini-o cel mai bine ar fi cuvintele pestriţ, încărcat şi haotic. În primul rând se circulă la gramadă, pietoni cu ricşe, motociclete, camioane grele încărcate până la refuz, autobuse şi autoturisme, cu aceeaşi toleranţă de care vorbeam înainte. Într-un fel e bine: poţi trece strada pe unde ai chef. Dar e şi rău, că eşti tot timpul claxonat şi trebuie să te tragi mereu ba într-o parte, ba în alta, pentru a face loc unei maşini. Apoi aspectul vizual. În India se consumă multă reclamă. N-am întâlnit nicăieri un zel mai mare de a ieşi în faţă. În localităţi, câmpul vizual este atât de încărcat de inscriptii încât... nu le mai percepi. Dar ele există, sunt acolo. Din cauza panourilor cu reclame ce stau pe faţadele clădirilor ca globurile pe un pom de iarnă, nici nu mai distingi arhitectura. Nu şti să spui cum arată clădirile, percepi doar un mare perete vertical de reclame, de la cele pictate manual până la cele lucrate cu autocolant.

E 31 decembrie, ultima zi din an şi după ce ne odihnim puţin, către seară, pornim să căutăm un restaurant pe care-l ochisem cu câteva zile înainte. Îl găsim. Scaunele din lemn, pictate cu elefanţi albi şi ţesăturile lucrate de mănă din casetele de pe pereţi tind să îi dea un aer preţios care se pierde imediat la o privire mai atentă. Deasupra scafei cu tuburi fluorescente, tavanul înegrit trădează locul în care, probabil în timpul penelor de curent (ce nu sunt deloc rare) au fost aprinse lumânări. În altă parte tavanul fals e căzut, dând la iveală o gaură neagră cu contur neregulat. Şi apoi, peste fiecare centimetru pătrat tronează aerul de delăsare ce este specific indian: oglinzile ceţoase, mesele cu dâre de la spălătoare. Un chelner negricios şi slab abia îşi trage picioarele de colo, colo. Afişează un aer atât de plictisit încât aproape că ne bucuram că ne ignoră pentru a debarasa o masă de la care tocmai s-a ridicat o familie de indieni. Înarmat cu o spriţuitoare împroaşcă un lichid galben pe masă, apoi cu spălătoarea trage într-o cutie resturile de mâncare, şerveţele şi tot e mai era pe acolo. Eficienţa e maximă: devreme ce masa era deja dată cu detergent, e logic că şi debarasarea şi spălarea s-a facut simultan. În urmă rămân dârele prezente şi pe celelalte mese.

Mâncarea cu pui

Un bărbat masiv, la costum, ne aduce meniul. Eu mă opresc la thali, un gen de mâncare cu orez şi multe boluri mici cu diferite sosuri, în timp ce Cosmina încearcă să se simtă mai aproape de casă cu un pui. Mâncarea se dovedeşte destul de iute şi parcă are aerul neîngrijit al restaurantului. În drum spre hotel caut o sticlă de vin mai mică dar cum nu găsesc, cumpar o doză de Fanta pentru a sărbători la miezul nopţii.