Șoselele islandeze permit viteze mari. Chiar și pe drumul de criblură se putea mâna cu 80-90km/h, fiind nevoie de atentie doar pentru a nu derapa sau de încetinirea vitezei doar atunci când o altă mașină apărea din sens opus (pericolul fiind pietricelele aruncate în parbriz). Itinerariul de azi însumând aproape 400 de km a fost parcurs lejer nu atât din cauza vitezelor mari de croazieră (Grasu a băgat până la 170km/h) cât mai ales datorită drumurilor bune, a lipsei traficului și a localităților.
Ultimul obiectiv și cel mai important este cascada Dettifoss. Ultimii 40 de kilometri se parcurg tot pe un drum de criblură. Din parcarea situată pe buza văii, se coboară pe niște terase intermediare de unde se vede deja norul de pulbere ce se ridică deasupra căderii de apă.
Ceea ce impresionează este cantitatea uriașă de energie ce se disipă aici. Debitul râului este impresionant iar peretele cascadei ce se ghicește foarte accidentat sub șuvoiul lichid face ca coloanele de apă în cădere să se pulverizeze efectiv, aspectul caderii fiind mai degrabă aspectul unei pulberi în suflul unei explozii. Dettifoss, cascada explozie!
Dettifoss nu e singura cascadă din zonă. Atât în amonte cât și în aval, cascada-explozie mai are câte-o surată ,desigur nu atât de reușită ca ea.
Soarele stă să apună și părăsim cu regret valea accidentată, fără a mai avea răgazul de a vizita cascada din aval (trădată de norul de pulbere).
Odată cu înserarea ajungem în zona lacului Myvatn unde ne-am planificat camparea. Suntem aici din nou pe traseul faliei atlantice, prin urmare apar iarăși numeroase semne de vulcanism, printre care și apele termale și coloanele de aburi ale unei centrale.
Lacul Myvatn îți pune amprenta asupra zonei: miliarde de musculițe umplu atmosfera. Le gasim moarte în straturi pe pervazul grupului sanitar și în jurul surselor de lumină și le simțim prezența mai ales când deschidem gura să mâncăm.
