7 august 2009
La ora 13:20 încalec Baghera împreună cu Cosmi și demarăm spre Belgrad. În următoarele 10 zile ne așteaptă un drum de 2500 km prin România, Serbia, Muntenegru, Croația și Ungaria. Ca pentru a uita de tot ce lăsăm în urmă, înainte de Arad intrăm într-un front de ploaie ce ne solicită la maxim ștergătoarele, apoi în Arad înotăm de-a dreptul. Până în Timișoara drumul ne e cunoscut, apoi intrăm în marea pată albă ce se extinde peste teritoriul fostei Iugoslavia.
-Unde facem plinul? mă întreabă Cosmina
-În Moravița
-Sunt benzinării?
-Sigur. La noi în Borș, nu e benzinărie lângă benzinărie? Așa e la punctele de trecere a frontierei ...
Moravița e o mică localitate pe care o traversăm cât ai bate din palme și ne trezim în plin câmp, lângă o benzinărie cu aerul de pustietate al unui spagheti western: fără copertine, fără reclame, doar o pistă betonată și câteva pompe ruginite de pe vremea împușcatului. Nu clintesc nici-un mm piciorul de pe pedala de accelerație și înregistrez toate acestea printr-o ușoară întoarcere a capului. Când privesc din nou înainte am în față vameșul român și bariera punctului de frontieră Moravița.
Cobor geamul:
-Benzină ... numai de acolo?
-Da.
-OK, revin.
Întorc Baghera și o strunesc în așa zis-a benzinărie construită probabil în pripă pe vremea embargoului. Apare un funcționar în salopetă ce mânuiește pistolul (v-am spus că imaginea are aerul unui western) și sub cerul negru amenințând cu al treilea diluviu, urmăresc contorul mecanic ce se învârte poticnit. Am senzația de capăt al pământului: în spatele benzinăriei o baracă este WC-ul, apoi peisajul este completat de o linie electrică dezafectată, un câmp cu buruieni și un curcubeu de decor.
Plătesc, revin la punctul vamal și după un sumar control al pașapoartelor, bariera se ridică și părăsim România.
Serbia ne întâmpină, firește, cu punctul său de trecere a frontierei. Pe vremea când Iugoslavia avea ceva din culorile occidentului, micul trafic dădea de lucru acestui punct vamal, azi însă animația e cvasinulă. Pașapoartele ies și se reântorc prin geamul deschis, la fel actele mașinii și asigurarea și suntem liberi. Străbatem o șosea pustie ce se strecoară printre lanurile de floarea soarelui, apoi intrăm în prima localitate și șoseaua se mai animă, fără a deveni vreodată aglomerată. Asfaltul este excelent și la ora 19 trecem Dunărea la intrarea în Belgrad.
O privire aeriană aruncată zilele trecute pe Google Earth dă un aer familiar împrejurimilor așa că rememorând, ies de pe pod pe breteaua din dreapta, fac tot înainte preț de 2 km până în piața cu statuia prințului Mihai de unde ies prin fața teatrului de stat și după alte câteva sute de m am în față parcul cetății Kalemegdan, ținta noastră. Combinația dintre lucrările la partea carosabilă și o camionetă ce tractează lent un autoturism ridicat ca parcat neregulamentar mă face să ratez intrarea principală ce beneficiază de parcare (tot de pe Google știu) și încercând să dreg busuiocul ajung la poarta din dos unde opresc în șir cu alte mașini, lângă stația de tramvai, depășit de camioneta buclucașă ce intră alături pe o platformă.
-E bine aici, glumește Cosmina, dacă la întoarcere n-o mai găsim pe Baghera, va fi dincolo în parcare.
Poziționată pe o colină ce domină confluența Savei cu Dunărea, cetatea Kalemegdan e astăzi un imens parc/muzeu. Cetatea a jucat un rol crucial în istorie când în 1457 a rezistat cu succes atacului otoman condus de Mehmed al II-lea, victorie considerată salvatoare pentru creștinătate. Însuși Papa a dat ordin să se tragă clopotele la amiază și acest obicei s-a perpetuat până în zilele noastre, celebrând victoria lui Ioan Huniade la Belgrad.
Trecem pe sub o poartă spre parcul larg de pe malul Savei. Câteva mașini de luptă medievale dau locului o coloratură istorică. Urmează o a doua poartă și treptele ce urcă spre zid trecând pe la o mică biserică-magazin asaltată de turiști. Ocolim terasa cu umbreluțe promițând bere și după ce trecem de primul șir de fotificații nimerim în șanțul cetății. Pe sub o nouă poartă trecem și de al treilea rând de ziduri și ne regăsim în vârful colinei, în plin fief al îndrăgostiților înșirați pe meterezele ce oferă imaginea romantică a apusului. Ne așezăm și noi pe piatra caldă. urmărind un vapor ce coboară pe Sava, cotind către Dunăre. La confluență, o insulă mare e plămânul Belgradului, zonă de agrement cu diverse terenuri de sport, iar dincolo de ea e novi Beograd. Ne continuăm plimbarea de-a lungul zidurilor spre partea de vest dominată de o statuie cam comunistă, apoi ieșim din nou în șanțul exterior unde pândesc niște tunuri vechi medievale ce ne transpun în urmă cu aproape 500 de ani, în timp ce Ioan Huniade și călugărul franciscan Giovanni Capistrano încercau să încropească o armată în regatul de jos al Ungariei și Mehmed al II-lea împresura cetatea Belgradului. Conform documentelor vremii, raportul de forțe era zdrobitor: 7.000 de oameni în cetate, 160.000 de partea asediatorilor. Mehmed a început lupta în 29 iunie printr-un bombardament masiv ce a durat 5 zile, timp în care Huniade și Capistrano s-au întors cu o armată de circa 40.000 de oameni și ca primă izbândă, cu ajutorul unei flotile de caravele, au reușit să spargă blocada navală de pe Dunăre și să intre în cetatea a cărei ziduri cedaseră deja în mai
multe locuri. In 21 iulie, Mehmed a ordonat un atac de noapte ce s-ar fi vrut decisiv. Otomanii au asediat cetatea pătrunzând prin breșele create dar Huniade era pregătit și a ordonat aruncarea de pe ziduri a chitucilor tăvăliți prin gudron, care apoi au fost aprinși. Acolo unde piatra a cedat s-a ridicat un zid de flăcări și astfel, separați de grosul oștirii cei ce pătrunseseră în cetate au fost măcelăriți. Zorii zilei de 22 iulie aduceau frenezie în tabăra lui Huniade astfel că, ignorând ordinul său, oamenii au ieșit într-un atac spontan ce s-a transformat într-o bătălie adevărată ce nu mai putea fi oprită. Paralizați de o teamă inexplicabilă, otomanii dădeau îndărăt. Mehmed însuși s-a aruncat în luptă împreună cu garda sa de 5.000 de spahii, dar o săgeata l-a rănit grav și și-a pierdut cunoștiința. Când și-a revenit, bătălia era pierdută și de disperare, abia a putut fi împiedicat a se sinucide. Avea 24 de ani!
Azi vechile tunuri sunt doar obiecte de decor, prea puțin băgate în seamă căci la mică distanță, în șanțul dinspre oraș, muzeul militar în aer liber expune o panoplie mult mai tentantă: tancuri, piese moderne de artilerie, torpile, mine și chiar șalupe. Trec în revistă divizia eteroclită de blindate, zăbovim pentru câteva imagini nocturne cu bastioanele intrării și revenim în parcare pe lângă zidul grădinii zoologice ce este acoperit cu drăguțe mozaicuri tematice.
Baghera e la locul ei și o pornim înspre gară vis-a-vis de care, într-un apartament de la etajul 6 al unui imobil găsim două locuri libere în 6th Floor Hostel. Hostelul nu este locul ideal în care să te odihnești, însă în mod cert este un loc cosmopolit, plin de dor de ducă. Recepția este holul de la intrare tapetat cu hărțile celor mai turistice orașe din Europa, două camere sunt înțesate cu paturi suprapuse, a treia e pentru petrecerea timpului, cu TV și internet, mai e o bucătărie și două băi cu mașină de spălat haine. Desigur, clienții sunt în marea majoritate tineri din vest cu rucsaci mici, cei mai mulți în căutarea vieții de noapte, întorcându-se la ora la care noi facem ochi pregătiți pentru o nouă zi.
Dorin Chiș - august 2009 cuprins jurnal >>
