<< - cuprins jurnal - >>

             

Sâmbătă 8 august 2009

  Belgradul în ceaţă             

            După un mic dejun în bucătăria hostelului ne luăm bagajele şi coborâm la maşină. Belgradul e scufundat în ceaţă. Zilele trecute, aruncându-mi privirea pe un site meteo am considerat o eroare inexplicabilă icoana de ceaţă de deasupra Belgradului, dar uite că oricât ar fi de incredibil, se poate. Pun ceaţa pe seama fluviului şi cu imaginea Google Earth în minte ies pe lângă gară şi mă înscriu pe şoseaua ce urmăreşte malul Savei. În scurt timp apare şi pasajul suspendat ce trebuie să mă scoată la stânga şi urcăm mereu prin ceaţa ce nu mai dispare. De astă dată traficul e intens. Străbatem o zonă înaltă, cu aer montan, presărată cu reşedinţe de vară şi abia după 60 de km scăpăm de ceaţă, la intrarea într-un defileu destul de pitoresc. În Titovo schimbăm direcţia şi urcăm spre Zlatibor o zonă de schi nu foarte înaltă. Oprim pentru câteva minute în parcarea unui popas turistic de pe malul unui mare lac de acumulare şi auzim vorbindu-se româneşte: sunt cinci tineri din Cluj pe motociclete, opriţi ca şi noi pentru panoramă.

După Cacak, prin defileu

            Dealungul drumului, am remarcat desele panouri indicând deviaţii spre obiective turistice locale, în majoritatea cazurilor mănăstiri şi fiindcă la hostel mi-a picat în mână o vedere cu mănăstirea Studenica ce trebuie să fie pe o deviaţie de la şoseaua noastră, hotărâm să ne vârâm puţin nasul în interes turistic. Din păcate în Prijepolje ratăm deviaţia şi cum suntem la un pas de Jabuka, punctul de trecere în Muntenegru nu ne mai întoarcem.

            Punctul vamal constă din câteva gherete prăpădite animate de doi-trei soldaţi ce după un sumar control al paşapoartelor şi al actelor maşinii ne fac semn să trecem. Suntem în Muntenegru!

            De cum am schimbat ţara s-a schimbat brusc şi peisajul. Am intrat pe calcare şi străbatem un frumos platou  presărat ba cu bolovani albi, ba cu câte o casă. E trecut de amiază şi purceluşul din stomac cam guiţă aşa că oprim şi retraşi pe un dâmb desfacem bucatele, apoi ne facem siesta frunzărind nişte ziare. Suntem în concediu peisajul îmbie la tihnă şi trece o oră bună până ce o luăm din loc dar n-apuc să accelerez ca lumea când ne trezim într-un nou punct de trecere a frontierei. Aoleu, trecusem de Serbia dar n-am intrat în Muntenegru! Îmi închipui cum poliţaiul sârb vorbeşte prin walkie-talkie cu fratele muntenegrean:

            -Şi zici că Fordul negru n-a ajuns la voi? Cum măi, că de la noi a plecat de o oră …

            În realitate nu ne are nimeni grija. Paşapoartele ies şi intră şi după ce trecem de vameş apare o tanti în uniformă, cu ecuson şi tot tacâmul ce se apropie parcă ezitând, cu o vignetă.

-                     Ecotaxa, ne explică cu importanţă.

Importantă sau nu, pe ea scrie 10 Euro şi în timp ce achit, Cosmina aranjează noul tablou în galeria de artă de pe parbriz. Acum suntem cu adevărat în Muntenegru!

Carieră la Pljevlja

Pornim mai departe printr-un peisaj de platou, asemănător pe undeva cu Munţii Apuseni. În scurt timp ajungem deasupra unei cariere fantastice şi intrăm în localitatea Pljevlja. Pe un stâlp sunt câteva indicatoare pe care în viteză abia apuc să le remarc şi opresc pe o străduţă lăturalnică de unde mă întorc să le citesc. Nu departe zăresc un magazinaş gen ABC şi cum e sâmbătă şi pâinea e pe sfârşite, îmi spun că n-ar fi rău să fac aprovizionarea. Intru şi pe tejghea zăresc două franzele pe care un tânăr tocmai le achită. Ştiu din poveşti că deşi Muntenegru nu are nimic de-a face cu Uniunea Europeană, foloseşte euro ca monedă, dar dintr-o dată, aici în magazin, mi se pare neverosimil şi mă ridic pe vârfuri să văd peste umărul tânărului cu ce plăteşte: euro!!!

Omul îşi ia pungile şi iese iar eu caut în zadar nişte pâine pe raft ca să pot mima către ea. Încerc să explic în engleză dar e inutil şi atunci arăt cu degetul ieşirea şi locul de pe tejghea în care au stat cele 2 franzele. Degeaba. Mă scarpin după ureche şi-mi vine în minte ideea salvatoare: iau pixul de pe tejghea şi pe o bucată de hârtie desenez o franzelă ca-n reclamele pictate de pe vremea lui Ceauşescu.

-Hlieb! se luminează vânzătoarea

-Hlieb, aprob eu. Două … şi ridic degetele în semn de victorie.

-Tva, îmi traduce ea.

Scoate de sub tejghea două franzele pufoase pentru care plătesc 1 euro şi cu asta termin cumpărăturile şi revin triumfător la maşină.

Ieşim din Pljevlja pe un drum bombardat aflat în lucru, mai şerpuim câţiva km pe platou după care coborâm serpentinat în adânca vale a Tarei. La capetele podului ce traversează valea există mici parcări în care puţinele maşini, în majoritatea covârşitoare cu numere străine, opresc pentru vizită şi poze. Tara este cel mai adânc canion european şi imaginea podului, dar mai ales cea de pe pod este măreaţă.

Podul peste Tara                   

Mai departe drumul urcă din greu celălalt versant al văii şi odată ieşit pe buza platoului ne dezvăluie silueta masivă a unor vârfuri serioase: e masivul Durmitor, ţinta noastră. În scurt timp intrăm în staţiunea montană Zabljak şi urmând un indicator cu săgeată spre camping ajungem pe aleea asfaltată ce se îndreaptă spre Crno Jezero (Lacul Negru). Înghesuială. Maşini. E sâmbătă seara şi aleea e boulevard! O barieră blochează accesul auto în parcul naţional dar drumul spre campingul Ivan Do o ia pe lângă şi iată-ne ajunşi. Până aici am făcut 723 de km.

Campingul Ivan Do

Instalăm cortul, mâncăm şi ne pregătim de o plimbare pe malul lacului. Revenim la barieră şi dăm să trecem când suntem strigaţi dintr-o gheretă.

-Tickets!

Aha! Plimbarea costă 2 euro/persoană. N-ar fi fost nici cea mai mică problemă să ieşim prin pădure dincolo de barieră dar dacă n-am ştiut şpilul îi vărs omului în palmă monedele solicitate şi cu biletele color în buzunar ne continuăm plimbarea.

  Crno Jezero

 

Crno Jezero este un mare lac, gâtuit în formă de 8. Vârful Meded ce se oglindeşte în apa sa, precum şi toate celelalte vârfuri ce închid orizontul, îi pun valoare frumuseţea. O cabană restaurant, pontonul cu bărci de închiriat şi câteva băncuţe presărate ici colo pe mal umanizează locul. Facem un ocol complet pe poteca amenajată uneori cu trepte săpate în stâncă şi odată cu înserarea revenim la cortul roşu.

În jurul campingului sunt presărate căsuţe de vacanţă pe terasele cărora lumea ia masa sau sporovăie în tot felul de limbi. Nu toate sunt terminate: prin geamurile deschise se aud zgomote de rotopercutor şi de aspirator. Mulţi maghiari şi polonezi, ba de pe o terasă prindem cuvinte româneşti şi zărim o maşină cu număr de Tulcea. Adormim uşor în această ambianţă internaţională. 

 

                                                  << - cuprins jurnal - >>