Înapoi - mai departe >>                           HOME - Cuprins

        Minunile Bangkokului

             Ziua 2, ziua acomodării cu Bangkokul şi cu Thailanda, în general. Când schimbi ţara, nemaivorbind dacă schimbi şi continentul şi rasa, e posibil ca anumite lucruri ce par familiare să se comporte neaşteptat. Nu pentru că legile fizicii ar acţiona altfel, însă locuitorii de pe cealaltă parte a globului stau cu capul în jos şi îţi trebuie un pic de acomodare ca să poţi vedea lumea la fel ca ei. Ieri a fost simplu căci nu am avut de a face decât cu un tren şi un metrou dar azi va trebui să ne familiarizăm cu topografia oraşului, cu circulaţia şi regulile ei, să găsim obiectivele dorite, să descoperim ce e de mâncat prin această parte a lumii şi să ne aranjăm mai departe călătoria cu mijloacele de transport locale.

Ieşim. Pentru început remarcăm comerţul stradal cu mâncare, de cele mai multe ori de-a dreptul ambulant. Cum aveam să constatăm în următoarele săptămâni, în Thailanda bucatele agresează prin omniprezenţă. E vorba preponderent de carne prăjită, de la bucăţi anatomice până la felurite biluţe şi cârnaţi înfipţi în ţepuşe, apoi fructe gata curăţate, ţinute pe gheaţă în vitrinele de sticlă ale tarabelor mobile. Ananas. Papaya. Pepeni, mango, lime şi altele pe care nu le cunoaştem, la care se adaugă apa şi sucurile în ambalaje de tip PET sau, curat thailandez, în plase din nylon cu toarte.

Primul drum e la gara Hua Lampong, pentru recunoaşterea terenului, apoi despăturim harta oraşului şi ne orientăm spre minunile capitalei: Marele palat şi faimosul Buddha culcat de la Wat Po sunt relativ aproape.

O luăm la început pe malul unui canal tulbure din care, nişte pescari murdari, scot peşti incredibil de mari, apoi pe străzi lăturalnice din oraşul vechi, adesea fără trotuare, cu ateliere la stradă, făurind cele mai eteroclite lucruri, printre care imense statui Buddha în mărime naturală sau chiar mai mari, exprimând diferite mudre. Prea puţin sensibili la acest simbol al desăvârşirii spirituale şi mult mai preocupaţi de existenţa trupească, ne bucurăm să găsim un local cu mese şi scaune, aducând mai degrabă a cafenea de cartier decât a restaurant. La ora asta nu au nici-un client şi doar două femei, aparţinând probabil familiei se joacă pe o masă cu un bebeluş. Clientela soseşte, probabil mai târziu, fiindcă par stânjenite de sosierea noastră, însă ne aduc totuşi un menu parcimonios. Bariera lingvistică ne împiedică să alegem în cunoştiinţă de cauză şi ca să nu riscăm prea mult, comandăm o singură porţie din ceva ce se dovedeşte a fi orez cu pui şi busuioc. Dând la o parte bucăţile de carne încercăm să-i explicăm fetei că a doua porţie e pentru un vegetarian şi în cele din urmă ne înţelegem, mai mult ca maimuţe, decât ca oameni. Cele două porţii împreună cu un PET de 0,5l de apă au costat 2,5$ şi reţin excelentul sos de soia, adus într-un mic bol, ce a dat, de fapt, gust mâncării.

Ieşim din nou în stradă şi fiindcă trupul e hrănit, ne permitem primul popas spiritual la Wat Suthat (Wat = templu), un templu mărişor ce e marcat pe harta noastră. Cu aproximativ 4 lei (40 THB) cumpărăm două bilete şi intrăm în curtea pătrată, dominată de templul propriuzis. Punct.

Dacă până aici, apucăturile noastre de cetăţeni ai planetei au făcut faţă tuturor mutaţiilor aduse de schimbarea continentului, la Wat Suthat intrăm în plin teren necunoscut. Pentru început remarcăm influenţele geografic-religioase ale arhitecturii, un melanj indo-chinez, totuşi thailandizat. Acoperişuri în foi aducând pe undeva a pagode, dragoni, trompe de elefanţi, şerpi stilizaţi, lampadare. Totul colorat minuţios.Totul strălucind, cvasi aurifer. Apoi şirul statuilor buddha repetând identic zâmbetul plin de înţelepciune, seninătate şi compasiune. Zeci, poate sute de Buddha şezând, înşiraţi pe perimetrul curţii, lămurind întrucâtva misterul atâtor ateliere de statuete. Prima impresie fiind asimilată, reînviem din poziţia de statuie şi ne începem turul în sensul acelor de ceasornic, aşa cum regulile buddhismului Theravada o impun.

Dincolo de formă şi culoare, sanctuarul inspiră linişte şi pace, ca şi cum ar fi la mare distanţă de strada aglomerată. Recunosc acea senzaţie de tăcută nemişcare specifică marilor catedrale şi cu această impresie în minte părăsim coridoarele perimetrale, ne descălţăm şi urcăm treptele spre cele trei deschideri din faţada templului ce respiră spre interiorul simplu, de asemenea pătrat. Încăperea   este deosebit de înaltă, susţinută de o parte şi de alta de coloane cu secţiunea pătrată. Întreaga suprafaţă a pereţilor, precum şi cea a coloanelor, este acoperită cu picturi tematice, înegrite, în timp ce tavanul din lemn este vopsit în roşu aprins şi decorat cu motive aurite. Pe podeaua acoperită cu mochetă roşie, monocromă, credincioşii se închină unui Buddha şezând, de dimensiuni uriaşe, ocupând el însuşi jumătate de sală. Buddhismul este unica religie al cărei personaj central nu este de origine divină. Gautama Siddhartha, cel ce avea să devină Buddha Sakyamuni (înţeleptul), s-a născut ca prinţ în Lumbini, o aşezare de la poalele Himalayei. Măcinat de întrebări, la 27 de ani avea să-şi părăsească familia plecând în lume unde a avut experienţa iluminării. Învăţăturile lui transmise discipolilor vorbesc despre compasiune şi despre mijloacele de curmare a suferinţei ce sunt în centrul atenţiei oricărui buddhist. Spre deosebire de occidentalul preocupat excesiv de lume şi de aspectele exterioare fiinţei, buddhismul pune preţ pe lumea gândurilor, considerate seminţe ale viitorului. Câtă vreme în universităţile noastre şi de fapt în întregul sistem educaţional ce reflectă viziunea occidentală asupra lumii se vorbeşte doar despre materie, în vechiul Tibet spre exemplu, dominat de buddhismul mahayana, întreaga educaţie e centrată pe mental şi pe lumea interioară. Pentru buddhism, viziunea occidentală este lipsită de importanţă: privind spre exterior e ca şi cum ai aprinde felinare peste tot în lume, lăsând în beznă propria casă. Există şi în buddhism un set de întrebări fundamentale, considerate fără răspuns. Doar simpla lor enumerare este suficientă pentru a scoate în evidenţă diferenţele de mentalitate dintre orient şi occident. Cele 14 întrebări moştenite din tradiţia indiană sunt:

Sinele şi Universul sunt veşnice?

Sinele şi Universul sunt efemere?

Sinele şi Universul sunt veşnice şi efemere în acelaşi timp?

Sinele şi Universul nu sunt nici veşnice nici efemere?

Sinele şi Universul au un început?

Sinele şi Universul nu au un început?

Sinele şi Universul au un început şi totodată nu au un început?

Despre Sine şi Univers nu se poate spune nici că au un început, nici că nu au un început?

Există Cel Fericit după moarte?

Nu există Cel Fericit după moarte?

După moarte, Cel Fericit există şi totodată nu există?

După moarte, nu se poate spune despre Cel Fericit nici că există şi nici că nu există?

Mintea şi corpul sunt unul şi acelaşi lucru?

Mintea şi corpul sunt două entităţi separate?

Sunt buddhiştii, cu lumea lor interioară, cu vreun pas în faţa ştiinţei occidentale? La prima vedere cele două sisteme s-ar exclude reciproc, dar vin grecii pacificatori şi zic: «ceea ce este în exterior, există şi în interior, ceea ce nu e în interior, nu e nicăieri».

Şi din nou, ca iluminat, deci capabil de autocunoaştere, Buddha ar fi trebuit să poată lămuri problemele, însă potrivit vechilor texte, se pare că el nu a răspuns niciodată în mod direct întrebărilor legate de originea Universului. Arborând zâmbetul său binecunoscut, el a comparat căutătorul în această direcţie cu un om lovit de o săgeată otrăvită care în loc să-l lase pe doctor să-l trateze, insistă ca mai întâi să afle casta, numele şi clanul omului care a tras săgeata, dacă este brunet sau blond, dacă locuieşte la sat sau oraş, poate chiar în capitală, dacă a folosit un arc sau o arbaletă, dacă coarda era din stuf, din cânepă sau tendon, dacă vârful săgeţii era din lemn sau fier şi aşa mai departe. Refuzul lui de a răspunde acestor întrebări metafizice nu dovedeşte decât că pentru buddhişti şi pentru actul eliberator, acestea nu au nici o importanţă.

Stând la picioarele acestui mare buddha, nu sunt decât un turist ce fotografiază o statuie. Ne regăsim pantofii pe treptele intrării şi ieşim în stradă unde întâlnim un alt personaj venerat.

Aşa cum pentru credincioşi, Buddha este o imagine simbolică a cărui reprezentare e sacră, pentru cetăţeanul thailandez şi chiar pentru turistul străin, regele este intangibil. Fotografii uriaşe cu regele Bhumibol Adulyadej (Rama al IX-lea) în diverse ipostaze, apar destul de des pe străzile capitalei. Postate pe mici podiumuri sau încadrate de falduri decorative, acestea atrag atenţia că regele este şi trebuie să fie respectat. Ultrajul este sancţionat penal şi în acest sens ambasadele atrag atenţia că turiştii sunt responsabili pentru orice încălcare a legilor locale, chiar dacă nu le cunosc. Legea a fost aplicată pentru acte ca vopsirea cu graffiti a fotografiei regale sau postarea unor videoclipuri batjocoritoare pe internet şi uneori chiar şi pentru mai puţin, în anul 2011 înregistrându-se 484 de condamnări în cazuri de lezmajestate. Citeam într-un ghid turistic că în anul 2006, pentru a marca 60 de ani de domnie a regelui, thailandezii au purtat cămăşi galbene în ziua de luni, întrucât culorile au semnificaţii deosebite pe zile şi regele s-a născut întro zi de luni, iar purtarea culorii roz marţea, este în vogă, rozul aducând sănătate regelui.

        Dorin Chiş - Oradea - martie 2012 - Articol înscris în concursul <Thailanda, te iubesc!>, organizat de KLM România în colaborare cu T.A.T. Balkans și Tedoo.ro

                                     Înapoi - mai departe >>                                HOME - Cuprins