E cald. Avem un PET cu apă călâie pentru care nu mă obosesc să dau jos rucsacul din spate. În vitrina unui vânzător ambulant zăresc apetisante, fructe gata curățate: ananas galben ocru, pepene portocaliu sau roșu, papaia sângeriu și multe altele necunoscute. Pentru 20THB cumpăr un ananas și în timp ce vânzătorul îl feliază cu dexteritate și-l aruncă într-o pungă, mă hotărăsc să încerc și pulpa albă asemănătoare ridichilor, a unui fruct necunoscut. Ne oprim să consumăm bunătățile, pe banca unei stații de autobus: ananasul proaspăt și suculent ne remontează, în schimb ridichiile sunt fade și deloc aromate.
Se spune că Wat Benchamabophit ar fi una dintre cele mai elegante și rafinate piese de arhitectură din Thailanda. Ne cumpărăm bilete (20THB/pers) și pătrundem în curtea templului, pe aleile ce întretaie gazonul întreținut impecabil. Acest Wat, comandat de regele Chulalongkorn în 1899, la construcția căruia și-a băgat coada arhitectul italian Hercules Manfredi, pare mai aproape de gusturile noastre. Deși acoperișurile în foi, decorate minuțios cu tradiționalii șerpi auriți corespund rigorilor stilului thailandez, pereții simpli, lipsiți de orgia policromă a intarsiilor cu plăci ceramice, fac ca ansamblul să fie mai lizibil pentru ochiul neexperimentat al europeanului.
Ne descălțăm și intrăm în curtea împrejmuită de nelipsita galerie cu statui. Dacă la Wat Suthat toate stauetele îl reprezentau pe Buddha șezând, aici varietatea este mult mai mare. În primul rând există reprezentări ale unor asceți șezând împăcați în binecunoscuta postură de lotus, apoi Buddha însuși în diferite ipostaze și mudre.
Cuvântul mudra de proveniență sanskrită definește modalitatea non-verbală de comunicare și exprimare prin intermediul gesturilor mâinilor și a pozițiilor degetelor, sugerând supremația comunicării non-verbale asupra cuvântului rostit. Multe astfel de poziții ale mâinilor sunt folosite în sculpturile și picturile Buddhiste din India, Tibet, China,Tailanda, Coreea și Japonia, indicând celor credincioși într-o manieră simplă natura și rolul zeilor reprezentați. Mudra sunt așadar gesturi simbolizând manifestarea divină. Sunt de asemena folosite de călugari în exercițiile spirituale sau în ritualul meditației și concentrării, și se crede că generează forțe care invocă zeitățile.
La Benchamabophit, pe lângă marea varietate a reprezentărilor lui Buddha, un aspect deloc de neglijat îl constituie vechimea statuetelor. Nefiind produse în epoca plasticului, reprezentările în mărime naturală sunt create din piatră sau metal. Rigorile breslei impun ca albul ochilor să fie făcut cu intarsii de sidef, ceea ce strecoară o idee de viață pe fețele meditative și calme, cărora, altfel, nemișcarea stâncii li se potrivește ca o mănușă.
Intrăm în spațiul interior, unde pe mocheta albastră din fața clasicului Buddha șezând, stau în poziții relaxate doi bărbați contrastând puternic. Primul, un om al zilelor noastre, îmbrăcat îngrijit, sugerând o situație materială de excepție și o anumită poziție în societate. Celălalt, un călugăr umil îmbrăcat în roba portocalie, cu trăsături aproape de copil. Cei doi discută cu glas scăzut și atitudinile lor trădează relația maestru-discipol.
E cald. Câteva ventilatoare încearcă să facă temperatura suportabilă. Dincolo de suprafața albastră remarc podeaua placată cu piatră colorată, închipuind modele frumoase. Și aici pereții sunt pictați cu scene ce ilustrează probabil viața sau pildele lui Buddha.
Înainte de a părăsi complexul facem o plimbare pe aleile ce delimitează peluze întreținute impecabil sau se continuă peste podețe arcuite printre canale și fântâni, sugerând răcoare. Într-un pavilion deschis găsim toaca și clopotul Buddhist, concretizat în două tobe enorme, una clasică, rotundă și una tubulară, terminîndu-se cu o enormă tulumbă de lemn, menită să difuzeze sunetul. Ideea de a încerca sonoritatea respectivelor instrumente, deși tentantă, n-o pot lua în serios. De altfel, în liniștea parcului adâncită și mai mult de susurul apei, un gringo lovind stângaci membranele întinse ar fi cea mai grotească imagine. Ieșim în stradă.
Câteva tuk tuk-uri cu driveri moțăind își așteaptă clienții intrați la templu. Zona este retrasă față de tumultul orașului, fapt ce ne reduce șansele de a găsi un mijloc de transport. Luând cap compas Wat Pho, o pornim agale pe jos.
La prima intersecție avem în depărtare imaginea statuii King Chulalongkorn ce domină Piața Regală și a palatului Vimanmek ce se ridică într-o vastă zonă verde a parcului Dusit. Ghidul ne spune că în fiecare an, în data de 5 decembrie, piața este plină de fast cu prilejul ceremoniei schimbării drapelelor, când Regimentul Gărzii Regale depune jurământul de loialitate față de rege și regină. Azi însă spațiul este aproape depopulat.
Verificând pe hartă distanța parcursă de la Wat Benchamabophit realizăm că spațiile sunt imense și suntem prea obosiți pentru a ajunge pe jos la Wat Pho. Chiar dacă zona nu e prea frecventată de tuk-tukuri, destul de iute reușim să oprim unul și astfel, în doar câteva minute ajungem la obiectiv, fără nici o oprire de shopping.
Wat Pho este de departe cea mai mare atracție a Bangkokului. De data asta cuvântul mare poate fi luat oricum fiindcă complexul mănăstirii adăpostește așa numitul sleeping Buddha, cea mai mare statuie a Thailandei, reprezentându-l pe Buddha culcat. Șirul nesfârșit al autocarelor ce deșartă sau își așteaptă turiștii, certifică odată în plus calificativul.
Stilul edulcorat al templelor thailandeze ne creează indigestie mentală. Arhitectura religioasă bazată pe simboluri se sprijină pe forme de-a dreptul bizare, greu de catalogat, completate aici de decorațiile abundente ce camuflează geometria. Chiar dacă în marile orașe e mai puțin evident, wat-urile nu cuprind doar lăcașurile de cult ci multe alte construcții cu destinație socială cum ar fi clinici, școli, case funerare, locuri de agrement, piețe etc. Inspirați inițial din arhitectura mai sobră a vecinilor khmeri, thailandezii au preluat în perioada ayutthaya ornamentația bogată de influență chinezească, mai ales placarea suprafețelor cu ceramică colorată. Rezultatul concret al tuturor acestor factori se traduce într-un aparent talmeș balmeș de curți interioare, clădiri suprarealiste și amestec de culori, năucitoare, surprinzătoare, de neînchipuit. Fotograful e luat pe sus de endorfine, dar destul de repede munca migăloasă de extragere din cadru a miilor de detalii ce distrug compoziția îl epuizează. Poate pentru prima dată îi înțeleg pe romanii care, ahtiați după savoarea bucatelor vomau, tocmai pentru a-și goli stomacul și pentru a o lua de la capăt. Ca pentru a primi o lecție usturătoare, într-una din curțile în care debușăm printr-o masivă poartă de piatră flancată de două statui uriașe, dăm peste simbolul tenacității și al continuității umane. În atmosfera încinsă de soarele tropical, cocârjată, adusă de spate, o bătrânică materializează aceste concepte. Trupul îi este emaciat, subțiat până la os, de o fragilitate extremă. Prin nadiuri, prin canalele energetice ale ființei, fluxurile sunt slabe, devreme ce poartă șosete groase, înalte. Se apără însă de sulițele soarelui cu o pălărioară bej, are în picioare niște pantofi de sport Salomon, o fustă imprimată cu statui și coloane grecești iar mână, ridică la nivelul privirii, un aparat foto digital cu care e preocupată să surprindă o clipă din viața acestui complicat wat. În dupăamiaza clocotitoare, mi se pare cea mai grozavă imagine, dincolo de toată cultura ayutthaya. Tenacitatea umană! De necrezut!
Suntem atrași într-o nouă curte de patru chedi-uri ce se ițesc elegant peste ziduri. La origine chediul era un monument derivat din stupa indiană, menit să adăpostească relicvele sfinte ale lui Buddha (printre thailandezi e încetățenită credința că osemintele iluminatului au puterea de a se reproduce, astfel încât ele să ajungă miilor de wat-uri). Azi însă ele pot conține rămășițele oricărei persoane care poate finanța construcția. Cele patru chediuri pe care le avem în față corespund primilor patru regi ai Thailandei. Privite de la o oarecare distanță sunt minunate, mai ales prin forma lor elansată de turn Eiffel. De aproape însă, placajul ceramic este brut, grosolan, cu pigmentul atacat de ultraviolete.
Curtea de est adăpostește colegiul de medicină tradițională, primul din țară în care s-a predat masajul thailandez. O fostă sală de clasă e locul în care și azi, turiștii veniți la Wat Pho pot beneficia contra cost de masaj. Ignoranți în ceea ce privește această artă, ne întoarcem la curtea intrării, la cireașa de pe tort, marele bot.
Bot este clădirea principală și sacră din cadrul unui wat, adeseori și cea mai spectaculoasă, abundând în obloane ornamentate, cu turnuri strălucitoare și acoperișuri decorate cu garuda, zeitatea om-pasăre. Botul din Wat Pho e casa lui Buddha culcat. Ne lăsăm pantofii în dulapul de la intrare și pătrundem în uriașul spațiu interior. Sleeping Buddha nu glorifică un moment de odihnă, așa cum poate am fi îndreptățiți să credem, ci mărețul moment al iluminării și intrarea în nirvana. Ca și toate celelalte stratui ale iluminatului, și aceasta reflectă o față veselă, zâmbitoare. Lucrarea este executată din cărămidă, tencuită la exterior, atent finisată și aurită. În raza reflectoarelor, uriașa structură de 46m lungime și 15m înălțime reușește să impresioneze. Desigur, e mai mult decât celebrul mărimea contează. Printre coloanele rectangulare ce sprijină acoperițul, statuia poate fi privită ca și cadre înșiruite. Culoarul de vizitare înconjoară statuia, răsucindu-se în dreptul tălpilor, singura parte neaurită, decorată cu peisaje alcătuite din sidef. Dealungul pereților, una lângă alta stau vase înegrite de aramă în care tradițional, vizitatorii lasă să cadă cu clinchet mici monede la fel de înegrite, cumpărate la intrare.
Ne place sleeping Buddha. Mă uit la Cosmina:
-Mai dăm o tură?
-Hai.
O luăm de la capăt prin sala ce reverberează murmurul înăbușit al oamenilor și clinchetul metalic al monedelor, apoi părăsim watul îndreptându-ne spre curtea vecină peste zidurile căreia se zăresc clădirile fastuoase ale Marelui Palat.
Intrarea la marele Palat se află pe parte opusă a curții, ceea ce ne obligă să ocolim tot perimetrul, dealungul zidului înalt ce-l împrejmuiește. Ca o rezidență regală ce se respectă, complexul era un mic orășel, lucru certificat de lungimea zidului. Deși regatul Siamului dăinuie de secole, palatul e relativ tânăr, fiind construit de regele Rama I începând cu 1782.
Un șir nesfârșit de autocare flanchează trotuarul în timp ce șuvoiul uman ia amploare. Pe peluza dintre trotuar și zid, o clasă de tineri artiști desenează cu privirile ațintite la ansamblul arhitectural. Suntem la intrarea principală, păzită de soldați. Dăm să intrăm dar suntem respinși prin gesturi. Ce naiba, suntem îmbrăcați decent! Forțăm intrarea dar de astă dată suntem opriți ferm: programul de vizită se termină în jumătate de oră. Aha! Iată o nouă consecință a țepei tuk-tukiștilor.
În fața evidenței nu avem decât să ne retragem. Deși avem timp berechet, suntem destul de vlăguiți pentru a ne reîntoarce la hotel pe jos. Hotărâm să încercăm traficul de pe Chao Phraya ce curge în apropiere. La colțul palatului există un pier (ponton) de îmbarcare pe vapoarele ce fac curse regulate pe fluviu, până la care trebuie să parcurgem un fel de piață ce nu vinde legume-fructe, ci mâncare gătită pe loc. Fiecare tarabă are o mică plită pe care se prăjesc te miri ce, iar mai în colo e o adevărată sală de mese în aer liber. Ne e foame dar convenim că locul seamănă prea mult cu colțul în care se fac mititei în piața din Oradea așa că nu ne oprim decât pe pontonul dorit.
Apa fluviului e mâloasă. Pe artera lichidă circulă cu mare viteză ambarcații tradiționale, lungi, cu etrava ridicată și motoare outboard, necarcasate, ce-și urlă decibelii în spațiul deschis. Deși fluviul e lat, trebuie să fi expert pentru a strecura la ponton o ambarcație de 20-25m. Două ambarcații venind din sens opus se apropie de ponton. Valurile pe care le stârnesc zgâlțâie violent pontonul ce oscilează în sus și în jos cu scrâșnet metalic. Prima care ajunge trage milimetric la ponton. De pe platforma din spate un marinar sare sprinten cu o parâmă cu care imobilizează vasul la o baba. Totul nu durează mai mult de trei secunde, după care se pornește șuvoiul uman, de pe vas pe ponton și invers. În mai puțin de un minut parâma este desprinsă, motorul puternic ambalat urlă și vasul se depărtează cu iuțeală, lăsând în urmă valul de siaj ce zăpăcește pontonul. Cu cât ambarcația se îndepărtează, zgomotul puternicului motor diesel se estompează și în locul lui se aude doar tânguirea pontonului cu scrâșnetul lui de fier. Valurile se estompează și pontonul își recapătă cât de cât ținuta când se apropie cealaltă ambarcație, ce până atunci a făcut manevre în larg. Un nou val zmucește construcția de oțel și un alt pârâit de motor ne sfâșie auzul. Băiatul cu parâma se mișcă rapid, oamenii urcă și coboară și odată cu ei pășim la rândul nostru pe puntea din lemn. Nu apucăm să ne găsim locurile când motorul e ambalat din nou și girația navei ne certifică faptul că am pornit.
Vasele thailandeze de pe Chao Phraya sunt din lemn vopsit în culori vii. Pe fundul ambarcației sunt fixate scaune, ca în autobus, iar deasupra au un acoperiș care umbrește sau apără de ploaie. Vasele mari, cu motoare inboard au chiar în prova, unde puntea se arcuiește puternic în sus ca o trambulină, o micuță cabină de unde e condusă nava, iar cele mici, cu motoare outboard sunt conduse din pupa, de cel ce manevrează motorul. Motoarele puternic ambalate și curentul de aer atât de plăcut în acest climat lasciv îți pun nervii și sângele în mișcare. Această plăcută nervozitate este preluată și de apa fluviului, ridată de valuri scurte ce se întretaie în toate unghiurile posibile. Găsim două locuri pe scaune, odată cu ceilalți oameni ambarcați la pontonul Marelui Palat. În scurt timp apare un taxator zornăind dintr-o pușculiță metalică. Habar n-am cum, dar știe cu precizie cui trebuie să-i vândă bilet.
Dealungul fluviului se înșiră cele mai opulente construcții. În trecut acestea era wat-urile, cu chedi-urile lor înalte. Azi, întrecându-le mult în înălțime sunt hotelurile cu nume sonore și arhitectură futuristă. Micuțul nostru hotel e umbrit de Royal Orchid, un turn aparținând de lanțul Sheraton.
Transportul pe apă e rapid și ieftin. În mai puțin de 15 minute, fără blocaje în trafic și fără claxoane, debarcăm la destinație. Pentru azi mai trebuie doar să găsim ceva de mâncare și ne putem declara mulțumiți.
Citeam undeva că thailandezul de la oraș preferă să mănânce în stradă, pentru simplul motiv că apartamentele nu au bucătării. Nu știu cum să verific această informație dar e cert faptul că trotuarele abundă de mâncare. Pentru persoanele fine există din loc în loc și restaurante însă dacă nu ai temeri legate de microbiologie, cel mai cool e să te așezi la o masă înghesuită pe trotuar și vânturată de motocicliști. Deocamdată meniurile thailandeze nu ne spun nimic și alegem după imagini un fel de orez cu fărâme de ou prăjit și tot felul de legume, lângă care mai primim, nu pâine și sare, ci un set de condimente conținând sosul de soia preluat de bucătăria thai de la chinezi, un borcănel cu curry indian, un sos de chilli și, banal, zahăr. Mixăm cu satisfacție cele două sosuri într-o combinație explozivă și înfulecăm ca flămânzii. Mâncarea astfel preparată e chiar savuroasă și încheiem apoteotic cu câte un Pepsi dintr-o sticlă cu sigla vopsită, cum erau mai demult pe la noi pe litoral. Ne uităm unul la altul:
-A fost de ajuns?
Cerem nota de plată. Totul a costat 2 dolari.
În drum spre hotel intrăm într-un supermarket din care ne cumpărăm niște biscuiți și apă, să avem mâine la Ayutthaya. Cu aceasta declarăm ziua încheiată și ne retragem la duș și la somn.
Dorin Chiș - Oradea - mai 2012 - Articol înscris în concursul <Thailanda, te iubesc!>, organizat de KLM România în colaborare cu T.A.T. Balkans și Tedoo.ro