Dimineață diluată cu ceață. Ancorez cu coatele pe fereastra vagonului, lacom să văd Marea Marmara. Deocamdată însă, doar ceață. La ora 8 se ivesc siluetele unor blocuri cu cel puțin 20 de etaje, apoi un întreg cartier etalat pe coasta unui deal. Raze de soare. Apar tot mai multe construcții și inevitabil, contact vizual cu Marmaraua încă pâcloasă. În paralel cu noi, șoseaua. Clădiri vechi în paragină, ziduri ruinate, cartiere somnambule, din când în când câte-un parc sau vre-o terasă cu scaunele-n sus. Final previzibil: gara Sirkeci.
În gara Sirkeci
Coborâm veseli în fața restaurantului Orient Expres (și la Oradea tot așa se cheamă), reperăm în treacăt seiful automat pentru bagaje și ieșim în stradă cu gândul la o pensiune ieftină în care să ne abandonăm calabalâcul. Vechiul Istanbul e destul de restrâns așa că nu avem nevoie de hartă: avem totul în memorie. Urcăm străduțele în pantă și ajunși pe vărful colinei ne călăuzim după minaretele Sf. Sofii, înconjurăm biserica muzeu și ignorând poarta palatului Topkapi ajungem la guest-house Motif unde negociem stângaci o cămăruță pentru toți patru. Gata, avem capul de pod așa că luăm micul dejun din rucsaci și ieșim în oraș în ținută lejeră.
Comerț stradal lângă Sf. Sofia
Atmosferă primăvăratecă. Pentru început coborâm la Marmara, la ora când apa împrăștie mii de steluțe. Pescari în bărcile lor desenează contururi negre în contralumină. Urmărim șoseaua lată ce ține coasta, având spre continent vechile ziduri ale palatului Bucoleon încornorate cu minaretele suliță ale Moscheii Albastre. Fotografii. Două siluete islamice stau nemișcate la semafor și-mi încord zoomul la maxim să surprind privirea din penumbra feței acoperite (sper să nu plătesc cu viața această îndrăzneală). Departe de casă îmi place să imortalizez atitudini; statutul de turist te scuză parcă, lumea nu se ferește din calea obiectivului și privirile nu ricoșează a chiorâș. Un mustăcios citește în pragul prăvăliei: click.
Primul obiectiv, Hipodromul. De fapt, din Hipodrom nu a mai rămas decât numele: nici urmă din arena cu 100.000 de locuri construită de romani. În părculețul lunguieț tronează acum Coloana lui Constantin (dezbrăcată de cruciați de plăcile ei de bronz), un ciot dintr-o coloană metalică spiralată (Coloana Șerpuită) și cel mai exotic, Obeliscul Faraonului Thutmose, jefuit de Constantin din Karnak. Recapitulez: obeliscul din Karnak la Istanbul, plăcile de bronz din Istanbul la Veneția. Nu era mai bine să rămână fiecare pe loc? Cel mai interesant însă mi se pare faptul că fiecare coloană își are baza mult mai jos decât nivelul zero de azi, într-un fel de bazin adânc de aproape 3m. De unde atâta sol? Și-a mărit Terra diametru și eu n-am aflat? Las pentru nopțile albe rezolvarea acestei enigme și mă grăbesc să-mi regăsesc coechipierii ce se strecoară prin poarta Moscheii Albastre. Curte pavată, cu fântână în poziție centrală și coridoare boltite pe perimetru. Dalele de piatră sunt proaspăt spălate și ochiul fotografului nu scapă reflexiile pe pelicula de apă. La ora asta cam atât, fiindcă se consumă unul din cele 5 momente zilnice de rugăciune și turiștii nu sunt primiți în moschee. Mofluzi mai fotografiem câteva bolți și cu o scurtă escală la un exchange (1 liră = 2 lei) intrăm la Sf. Sofia (10 TL biletul de intrare).
Coloanele Hipodromului
Deci Sf. Sofia. Uriașă? Da. Nu zveltă, babană. Întunecoasă. Rece. Veche. Da, veche. 1500 de ani lasă urme. Fiecare lespede, fiecare colțișor e lustruit de atingerea umbrelor umane ce s-au perindat peste ele. Legenda spune că împăratul Iustinian s-a vindecat de o migrenă sprijinindu-și capul de una din coloanele basilicii și de atunci lumea vine să atingă coloana. Ei bine, simpla atingere a milioane de oameni a lăsat în marmura albă o gaură în care aproape că îți dispare arătătorul!!! Deși biletul de intrare e destul de scump, edificiul arată degradat. Ce-o fi fost pe vremea când, îmbrăcat în marmură și luminat cu mii de lumânări, îi ajuta pe vechii navigatori ca un veritabil far? Decăderea să fi început odată cu căderea Constantinopolului? Imaginația eminesciană (apropo! pe o străduță un negustor vrea să știe de unde suntem toți vor să știe exclamând apoi: Eminescu!), deci Eminescu scria în Mahomed biruitorul ...
... Din potopul cel de flăcări se înalță, din ruine,
Neatins, palatul mândru de-mpărați, ca o minune.
Cu-a lui bolte arcuite, cu zidirea lui cea veche
Cum sosi Mahomed visul și cetatea fac pereche,
Țara îi supune râuri, marea îi supune valul
Și în Aghia Sofia cu ovăz hrănit-au calul
Și pe tronul cel de aur Mahomed stătea cu fală,
Curge sânge din cadavre pe podelele din sală ...
Aya Sofia
Transformată în muzeu de către Ataturk, clădirea poartă atât picturi creștine (redescoperite sub un simplu strat de var), cât și inscripții otomane, o bizarerie ce vrea parcă să împace 2 culturi ce s-au sfâșiat cu ferocitate vreme de sute de ani. Marea sală reverberează șoaptele a mii de turiști. Copleșitor. Ieșim la soare.
E vremea prânzului și ne astâmpărăm foamea cu covrigi cu susan. În Sultanahmet e destul să treci strada pentru a ajunge la următorul obiectiv și odată cu culoarea verde a semaforului intrăm la Yerebatan Saray (Palatul Scufundat sau basilica cisternă), un imens rezervor de apă, subteran, ce se întinde pe sub un părculeț, o intersecție și un bulevard. Numele e foarte sugestiv: un spațiu negru imens, umed, cu tavanul împărțit de sute de arcade sprijinite pe mai bine de 300 de coloane. Podeaua invadată de apă sugerează destinația construcției. Reflectoare colorate scot în evidență fiecare detaliu arhitectonic și un podeț din lemn asigură un circuit complicat prin marea sală. La vederea luminilor de efect mi se aprind și mie prin simpatie câteva beculețe, însă adept al mentalității abundenței (este destul pentru toți) îmi ronțăi liniștit covrigul înainte de a mă apuca de fotografiat. Zbang!!! ... Negru total. A picat iluminatul. Urmează vre-o surpriză? Murmurul sălii a încetat. Liniște. Dar nu, a fost doar o cădere accidentală de tensiune. Se aprind căteva reflectoare și ... gata. Iluminatul de efect s-a dus. Il trag de mânecă pe unul din oamenii locului:
- Red light? îl întreb
- Red light is problem, mă luminează omul
Așadar nu are rost să sper. Mda, nu prea e loc de abundență pe aici ...
Ne plimbăm pe podețe ca printr-o peșteră electrificată. În fundul sălii ajungem la meduze. Două coloane se sprijină pe tot atâtea cuburi de piatră cioplite cu chipurile bucălate ale meduzelor. Evident stilul nu aparține locului și îmi amintesc iute de experiența din Hipodrom: sub soarele cărui meridian au fost oare sculptate? După această nouă experiență de 10 TL, ieșim din nou la soarele local și ne întoarcem la Moscheea Albastră ce primește vizitatori.
Intrarea turiștilor se face pe lateral. Ne desculțăm, ne vărăm încălțămintea în pungi de nylon și pătrundem în interior pășind pe covoare persane de cea mai bună calitate. Din nou spațiu imens, de astă dată colorat și destul de bine luminat prin mulțimea de ferestruici. Înafara dimensiunii, nimic spectaculos: un spațiu de rugăciune decorat obsesiv cu motive geometrice sau florale. Nu găsesc nici-un amănunt exterior care să te îmbie la spiritualitate. O pungă de liniște în care vi să-ți regăsești propriul interior, Dumnezeul din tine. Doar ziduri care să te despartă de cotidian și afară, în curte, un lung șir de robinete la care înaite de a intra să te speli de toate ale tale. N-ai ce să vezi înăuntru, poate doar propria-ți ființă sau cel mult arhitectură. Gata.
Soarele stă să apună așa că o luăm pe Yeniceriler Caddesi spre Marele Bazar, Moscheea lui Bayazid (Beiazât), Universitate ... Am programat bazarul pentru ultima zi așa că nu insistăm, moscheea lui Bayazid e modestă iar la Universitate nu intrăm căci suntem în vacanță. La moscheea lui Suleymaniye ajungem odată cu chemarea muezinului așa că ne mulțumim cu pozele de exterior și după căteva bâjbâieli ne înființăm odată cu înserarea la coloanele vechiului apeduct pe sub care trece Bulevardul Ataturk. Fotografiem construcția frumos luminată și fiindcă odată cu înserarea s-a făcut frig, ne dezmorțim într-un mic parc cu aparate pentru mișcat musculatura (haios).
Ne resimțim după această zi densă. Coborâm bulevardul spre Eminonu cu piața sa de condimente și podul Galata ce face trecerea peste Cornul de Aur în orașul nou. Condimente și pește aș spune eu. Condimente la greu. Deasemenea stafide, sâmburi de caise, alune, susan, nuci. Ghirlande de legume uscate. Fructe uscate de tot felul. Ceaiuri. O nebunie! Este abia ora 18 așa că dăm târcoale podului Galata. Ne e foame dar știm că restaurantele de aici sunt capcane pentru turiști așa că rezistăm tentației.
-Aaaa, welcome! Italiano?
-No.
-Spanish?
-No.
-Where are you from?
-Romania.
-Romania? Hagi, Lucescu, Pancu.
Apoi se trece la subiect. Suntem poftiți în restaurant, refuzăm sub pretext că nu ne e foame, omul insistă, promitem să revenim mai târziu și ne alegem cu o carte de vizită. Chestiunea se repetă la fiecare intrare și la final avem un teanc de cărți de vizită. Urcăm pe pod. Miroase înțepător a pește și câțiva pescari mai prestează încă sprijiniți de balustradă. Vântul suflă tăios, suntem totuși în decembrie. Gata, la masă.
Cornul de Aur de pe podul Galata
Covrigii cu susan de la prânz au fost o alegere facilă, acum însă ne familiarizăm cu prețurile din menu-urile afișate în fața restaurantelor. Mari. Cam dublu față de ale noastre. Intrăm totuși într-unul și consumăm pe alese. Eu cer așa cum am învățat, et yoc, adică carne yoc și mă pomenesc cu o vânătă umplută cu legume, cu garnitură de orez. Mda, n-a fost rea, ba chiar bună aș zice. Încheiem seara, care cu oranjadă, care cu bere Efes, ne mai băgăm nasul prin magazine și doborâți de oboseală tragem la căsuța noastră unde ne așteaptă o surpriză: n-avem încălzire. Nu există calorifer, sobă sau radiator. Cine a mai pomenit așa ceva? Dar uite că se poate! Noroc că iarna nu e prea aspră pe aici, ne vârâm în pat și gata, încheiem aici prima zi de călătorie.
