Dimineață răcoroasă: s-a zis cu timpul primăvăratec de ieri. Ne grăbim spre Eminonu, să prindem vaporașul de 10:30 pentru croaziera pe Bosfor. Tzecu ne-a avertizat că la ponton ni se vor face cele mai extravagante oferte dar că prețul cursei este de 4 TL, cu toate acestea pe teren nu găsim decât un particular care începe oferta cu 20TL și nu scade nicicum sub 15 și cursa de stat cu 12,5TL. Colac peste pupăză croaziera durează 6 ore și cum marea e cam agitată fetele se tem de rău de mare. Rezolvăm matematic: până la ieșirea spre Marea Neagră vaporașul face 1,5 ore, staționează 3 ore la Anadolu Kavagi și în timpul rămas se întoarce. Fetele se înmoaie: așa mai merge!
Vaporul "nostru"
În ciuda timpului nu prea favorabil croazierelor, pontonul de la piciorul podului Galata e plin ochi. În scurt timp apare și vaporașul și ne grăbim să ocupăm locurile din pupa, de la baza portdrapelului. Pornim. Sultanahmetul cu minaretele lui se face tot mai mic în orizontul siajului în vreme ce orașul nou defilează în tribord. Din mulțimea de clădiri recunosc Turnul Galata și palatul Dolmabahce. Trecem pe sub primul pod între Europa și Asia, cu fotografiile de rigoare. E friguț pe punte și Mike face cinste cu ceai negru turcesc, amărui și fierbinte.
Palatul Dolmabahce
Podul între continente
Croaziera pe Bosfor
Urmărim pe hartă punctele importante ale croazierei: pe partea asiatică trebuie să vedem Anadoluhisar (castelul anatolian) iar pe cea europeană Rumelihisar (castelul tracic). Ne-am prins: tot ce e pe partea europeană se numește Rumeli și tot ce e pe partea asiatică, Anadolu. Anadoluhisar e mai nimica dar Rumelihisar e o ditamai fortăreața cu bastioane bine definite, construită în 1452 de Mahomed pentru blocarea oricărui ajutor către Constantinopolul asediat. Trecem banal pe sub cel de-al doilea pod peste Bosfor.
Mai departe, escală la Saryer. Un vapor comercial ce se ținea în pupa noastră găsește prilejul să ne-o ia înainte, grăbindu-se să iasă în Marea Neagră prin gura strâmtorii ce se ghicește deja la orizont. La Rumeli Kavagi facem ultima escală apoi traversăm pur și simplu canalul la corespondentul său asiatic, Anadolu Kavagi și fundarisim ancora într-un mic port pescăresc. Suntem iarăși pe uscat.
Ieșirea în Marea Neagră
E vremea prânzului și la toate terasele miroase cu subânțeles a pește, noi însă luăm cap compas cetatea ce se semețește pe vărful dealului, urcăm căteva serpentine, apoi pe cărările bine conturate traversăm terasa unui local plasat strategic și ajungem la zidurile dorite: orizont deschis peste apele Mării Neagre ce se contopesc cu cerul într-o linie vag definită, vapoare ieșind prin poarta Bosforului și luând cap compas spre puncte ce-mi scapă, iar mai aproape, rumoarea coechipierilor de pe vaporaș ce au urcat la rândul lor colina pentru a scăpa, măcar cu privirea, în larg. Atmosferă de picnic duminical cu lume destinsă, tolănită pe iarbă. Scoatem merindea din rucsăcei și ne bucurăm de aerul primăvăratec în timp ce Mike exersează câteva tehnici de cățărare pe peretele cetății (sper să nu-i toarne nimeni smoală și apă fiartă pe cap). Ne simțim cu adevărat în vacanță! Timpul trece plăcut dar inexorabil și la momentul coborârii traversăm din curiozitate un vechi cimitir căzut în paragină. Suntem pe teritoriul osmalâilor, așa că nici vorbă de cruci: spre mirarea noastră e un fel de cimitir vesel în care fiecare piatră închipuie clopul locatarului de la demisol. Ici un turban, dincolo o tichie ... Habar n-am de ritualurile musulmane așa că nu pot discerne dacă ceea ce vedem e o ciudățenie locală sau nu. Ne întoarcem în localitate, cumpărăm căteva pâinici și-o turtă de mălai umplută cu pește ce ne zgândăre olfactiv, apoi ne îmbarcăm pentru întoarcere.
De astă dată soarele strălucește vesel și culorile Bosforului au viață. Refacem în sens invers șirul escalelor, însoțiți de un stol gălăgios de pescăruși, probabil în vacanță. În orizontul strâmtorii ne urmărește constant un mineralier roșu, imens. N-am mai văzut niciodată o așa enormitate.
Croaziera e pe sfârșite. Ferestrele clădirilor din orașul nou reflectă orbitor lumina unui soare muribund ce asigură fundalul perfect pentru orașul sultanilor de dincolo de Cornul de Aur. Căpitanul nostru își cunoaște vasul așa că ne lipește fără zdruncinături de pontonul de la piciorul podului Galata, se leagă parâmele și ne vedem din nou pe uscat. E aproape ora 17 și până să apuce muezinul să dea glas chemărilor ne repezim la moschee (Eminonu). Credeați că e diferit de ceea ce am văzut la Moscheea Alabstră? Nu.
Podul Galata. În fundal Galata Tower.
Odată cu întunericul urcăm străduțele abrupte ale Sultanahmetului în căutarea unui restaurant. Comercianții cară baloți cu cărucioarele, ambalajele debordează pe trotuar iar vitrinele prezintă marfă îndoielnică, făcută doar să-ți ia ochii. Știm deja că pe Yeniceller Cadessi se mănâncă scump așa că adulmecăm restaurantele de pe străduțele laterale, fără a ne putea hotărâ unde să intrăm. Răsfoiesc un menu afișat în stradă când un turc numai zâmbet iese din restaurant întrebându-ne desigur de unde suntem.
-România? Foarte bine!
Tipul e simpatic și pronunță impecabil foarte bine așa că propun să intrăm. Suntem conduși ceremonios la etaj în acorduri repetate de foarte bine. Ne instalăm și studiem iarăși din menu.
Mă interesez de ceva fără carne:
-Et yoc?
Foarte bine zigzaghează printre imaginile din menu indicând niște felii de vinete și trei feluri de sosuri.
-4 lire.
Nu e rău! Să vină!
Cosmi și Magda se orientează spre chebab cu pilaf iar Mike acceptă cu greu un menemen lăudat ca foarte bine. Turcul pleacă la bucătărie radiind, în timp ce noi, din plictis, continuăm să răsfoim prin menu.
- Cred că sosurile tale sunt fiecare 4 lire, mă atenționează Cosmina.
Foarte bine apare încărcat cu bunătățuri, îl întreb asupra prețului și îmi confirmă că da, fiecare sos e 4 lire. Asta e prea mult, așa că păstrez doar vinetele ceea ce alterează zâmbetul impecabil de până acum. Foarte bine retrage cele trei farfurii și pleacă la bucătărie unde le cam trântește pe masă, ceea ce nu mai e foarte bine. Chebabul e ceea ce știm cu toții iar menemenul e un fel de omletă cu legume, închegată la cuptor și servită într-un vas dogorind, ce o ține caldă încă multă vreme. Măncăm pe îndelete căci avem timp destul, apoi plătim și conduși ceremonios ieșim în stradă.
În seara asta vom pleca pleca spre Capadochia. Dacă ar fi fost după mintea noastră am fi plecat din timp la autogară ca să ne luăm bilete, însă recepționerul de la Motif ne-am recomandat să ne facem rezervări prin agenția de turism din vecinătate, ținută chiar de un român. La început am respins ideea dar cum în prețul agenției se asigura inclusiv transferul la autogara (până unde doar biletele pentru transportul în comun ar fi acoperit jumătate din comision) am socotit că rentează. Trecem deci pe la Motif ca să ne recuperăm bagajele și la 19:30 un microbus ne ia din fața agenției: numai bine că se făcuse frig de-a binelea. Autogara e destul de departe de Sultanahmet, în plus e întortocheată și atât de mare încât e foarte greu să te orientezi la peroane, din fericire la microbus ne preia omul agenției care ne însoțește la autocar și ne înmânează adevăratele bilete: Istanbul Goreme, 34 lire. La ora 20:30 pornim și îndată începe serviciul la bord. Un tinerel sprinten aleargă pe culoar turnându-ne în palme un lichid plăcut mirositor, apoi primim la alegere un kit de ceai sau cafea însoțind un pahar cu apă fierbinte și o felie de chec preambalată. Simplu și operativ. Pe monitoare rulează un film în limba turcă așa că după ce trecem podul peste Bosfor închid ochii și mă abandonez plăcutei călduri și ușoarei senzații de vertij.
