Autobusul înaintează cu viteză mică, sacadat. Printre genele lipite încerc să văd ce se întâmplă: afară viscoleşte rar şi înaintăm în coloană. Primul gând e că suntem înzăpeziţi dar nu, autocarul opreşte între nişte pereţi metalici şi o uşoară senzaţie de vertij trădează faptul că plutim. Suntem pe un feribot? Traversăm Marea Marmara cu feribotul? Prietenii mei dorm duşi aşa că nu-i deranjez şi cobor de unul singur să fac investigaţii.
Mă strecor printre şirurile de autocare către o scară de metal ce urcă spre puntea superioară şi după 5-6 trepte sunt în plin viscol. Feribotul s-a şi desprins de ţărm şi izbit de deferlanţi iese în larg cu un pronunţat tangaj. Sprijinit de balustradă fixez o vreme luminiţele de la ţărm, apoi cu mişcări de om beat încerc să ajung pe puntea înclinată la cabina-bar. Cald. Sunt tentat să iau un ceai dar n-am bani la mine. Din când în când uşa se deschide şi prin golul creeat se strecoară câţiva fulgi alături de vre-un muşteriu, după care uşa antifonează cabina din nou. M-am dezmorţit aşa că înfrunt puntea cu mişcări caraghioase şi revin la autocar. Ai mei dorm încă şi fiindcă lumea a coborât şi sunt locuri suficiente, mă retrag spre spatele autocarului şi mă lungesc pe două scaune libere: somn plăcut, legănat.
***
Mă trezesc. Autocarul a pornit motorul şi lumea urcă. Revin la locul meu şi o găsesc pe Cosmina îngrijorată:
-Unde ai fost? Mike te caută de o oră prin tot vaporul!
Bietul Mike! Mi-l imaginez stăbătând prin viscol punţile înclinate, dar omul are stofă de marinar ... ar fi trebuit să fac cinste cu un rom.
Plecăm mai departe pe roţi. Ninsoarea transformată în lapoviţă îngreunează mult circulaţia şi cu cât ne apropiem de capitală traficul e tot mai dens. În ciuda celor trei benzi de circulaţie pe sens trecem Bosforul bară la bară şi cu o oră întârziere ajungem în autogara Istanbulului de unde un microbus al companiei ne scoate în oraşul nou.
Pentru început dăm fuga la gară pentru a scăpa de bagaje. Sirkeci nu are serviciu „bagaje de mână”, în schimb există un safe automat unde ne putem încuia rucsacii. Deal. Consumăm o pizza peste drum şi suntem gata pentru o nouă zi de hoinăreală. Din păcate lapoviţa s-a transformat în ploaie pe care vântul o face al naibii de rece. Împreună cu Cosmi optez pentru Topkapi în timp ce Mike cu Magda, sătui de muzee, vor să se plimbe prin oraş. Ne dăm întâlnire la Sf. Sofia şi o luăm fiecare pe drumul lui.
Topkapi, Poarta Salutului
Aşadar palatul sultanilor. Prin intermediul cărţilor de călătorie mi-am petrecut adolescenţa la bordul lui Hai – Hui aşa că am mai fost la Topkapi cu Radu Theodoru şi Puiu Olteanu: de astă dată sunt cu Cosmina şi mai mult, pot chiar să folosesc aparatul foto. 10TL şi intrăm. Pentru început ne lăsăm furaţi de colecţia de caleşti cu forme elansate, cu gust colorate şi meşteşugit lucrate. Deşi au roţi din lemn şi suspensii din foi oţelite forjate cu barosul, ghiceşti în ele nobleţea Mercedesului din zilele noastre. Ar fi o plăcere să le studiezi dar din păcate ele stau dincolo de peretele de sticlă iar noi ... în ploaie ... aşa că ne strecurăm pe sub bolţi spre bucătăriile palatului, uşor de detectat după uriaşele hornuri în linie ce dau clădirii aerul unui transatlantic de la începutul secolului trecut. Odăi imense acoperite cu cupole din cărămidă. Cuhniile adăpostesc o colecţie de faimoase porţelanuri chinezeşti, noi însă descoperim un calorifer fierbinte, mult mai tentant şi gravităm în jurul lui ca aurolacii pe lângă gurile de ventilaţie. Nu suntem singurii: valuri, valuri de turişti rebegiţi vin să se dezmorţească şi în final cedăm locurile cu părere de rău. Faţă de calorifer porţelanurile sunt plicticoase rău şi doar turiştii cu ochi oblici par să aprecieze desenele albastre ce le acoperă.
Bucătăriile palatului
În pavilionul alăturat sunt darurile primite de sultani, o colecţie eteroclită de obiecte decorative având la numitor comun lucrătura preţioasă şi relativa inutilitate practică. Cu totul remarcabile obiectele din argint.
Argintărie
Trecem în continuare prin Poarta Fericirii în ultima curte interioară ce adăposteşte printre altele camera tronului şi vistieria. Clădirile sunt frumoase, plăcute, cu vederi largi spre grădina – parc. Remarcabilă pictura murală, minuţioasă.
Tavane
Vizităm rând pe rând odăile ce adăpostesc şi azi obiectele considerate de preţ: flecuşteţe ca de exemplu cărţi, casete sau pumnale acoperite până la refuz cu pietre preţioase. Facem coadă pentru a privi un diamant baban de 84 de carate (Făuritorul de linguri) pentru achiziţionarea căruia se povesteşte că sultanul a licitat împotriva vistiernicului său (aţi ghicit cine a câştigat, nu?). N-am văzut niciodată atâta bogăţie însă dintre toate acele minunăţii mi-au plăcut cel mai mult medaliile militare. Interesant să vezi toate aceste lucruri. Per ansamblu mi se pare un muzeu al nebuniei umane, bun să ne mai scuture niţel, să ne mai aducă cu picioarele pe pământ. Aici ajungi să realizezi completa inutilitate a puterii nemăsurate ... Pentru a ajunge sultan era esenţial să fii primul născut, să nu ajungi să fii ştrangulat cu frânghia din mătase doar pentru a nu ridica pretenţii, sau să stăpâneşti cuşca aurită până să se stingă sultanul vremii. Abia apoi primeai cadouri tot felul de prostioare şi locuiai într-un palat cu grădini frumos întreţinute. Hai să vedem mai departe!
Cupola poleită
Terasa oferă o privelişte magnifică asupra Bosforului, azi gri, umed şi rece. Clădirea adiacentă e un restaurant luxos în care intrăm doar pe hol pentru a admira nişte murături expuse estetic în borcane uriaşe. Trecem la clădirea bibliotecii (azi goală), cu obloanele ei încrustate cu fildeş. Următoarea exagerare stilistică e o cupolă miniatură poleită cu aur, apoi o cameră îmbrăcată în faianţă albastră, minuţios desenată cu motive florale. Am îngheţat până-n măduva oaselor aşa că mai mult decât toate odăile sultanilor, preţuim bucătăria cu caloriferul ei fierbinte de care ne lipim ca nişte magneţi.
Mai departe vizităm o galerie cu picturi reprezentând portretele tuturor sultanilor, cu bărbi ascuţite, mustăţi întoarse, turban şi (nu toţi) priviri sfredelitoare. Marii cuceritori reuşesc să-ţi oprească respiraţia doar privindu-te din pânza colorată, ultimii însă, sub mâna cărora imperiul s-a prăbuşit, au figuri leşinate, moi. Continuăm cu galeria armelor, interesantă în felul ei. După forma iataganelor şi greutatea satârelor intuieşti imediat că pe vremea aceea măcelul nu era o metaforă şi tulburător, printre săbiile „nemusulmane” descoperim sabia lui Ştefan aşa cum o ştim din filme şi din cărţile de istorie. Imensă, dacă socotim că Ştefan era mărunţel. Lucrată din oţel de Toledo, se spune că a făcut minuni doar în mâna domnitorului. Cum a ajuns în palatul sultanilor de vreme ce Ştefan a fost un învingător? Unii susţin că a fost pierdută pe câmpul de bătălie de la Războieni, alţii că a fost furată din Suceava în timpul campaniei lui Soliman Magnificul împotriva lui Petru Rareş.
Sabia lui Ştefan
La harem, cât pe-aci să avem parte de o surpriză, dar ne aducem aminte că şi la Open Air Museum am păţit la fel: cu toate că suntem în incinta unui muzeu la intrarea căruia am plătit bilet, pentru vizitarea părţii considerate mai interesante trebuie plătit suplimentar încă 5 TL. Chestia asta ne irită şi în semn de protest mergem să mai vizităm încă o dată caloriferul.
Sf. Irina
Ultimul act se consumă în magazinul de suveniruri de unde nu cumpărăm nimic, apoi dăm piept din nou cu lapoviţa şi frigul. Deviem la biserica Sf. Irina ce sprijină Poarta Imperială, principala intrare în palat. Fostă catedrală a Constantinopolului până la detronarea sa de către Aya Sofia, este biserica ce nu a fost niciodată transformată în moschee. Ironia sorţii este că azi ea este folosită drept sală de concerte, probabil pe considerente acustice, şi încercând să intrăm suntem martori la instalarea diverselor aparate pentru sonorizarea unui astfel de eveniment.
Ultima cină în Turcia: chiflă cu caşcaval şi măsline
Ne întâlnim cu Mike şi Magda ce au bătut oraşul. Ciudat, pe ei nu i-a răzbit frigul. Organizăm o oră de shoping prin bazar, apoi ne retragem pentru cină la un expres din preajma gării. Cald şi bine! Mai avem 3 ore până la ora de plecare şi e momentul să constatăm că în micul nostru univers s-au defăcut şi s-au refăcut alianţele: în timp ce peste Cornul de Aur eu cu Mike văd ademenitor Turnul Galata, Magda şi Cosmi nu disting decât rafalele reci şi ploaie. Mike e persuasiv şi cum 3 ore nu se prea scurg cu un ceai, pornim în cele din urmă spre Oraşul Nou. Trecem podul Galata duhnind a peşte şi ne trezim printre clădiri cu 3-4 etaje, etalate pe o pantă serioasă. Urcăm cu gambele încordate şi privirea la turnul ce ne călăuzeşte ca un far. Oau! Construcţia nu e un copăcel ci un adevărat sequoia. Intrăm în holul-recepţie şi dăm să ne urcăm în lift cănd suntem avertizaţi că urcarea în restaurantul select din turn costă 10TL. Exasperant: abandonăm.
Galata Tower, turnul construit de portughezi
Revenim la gară, ne descuiem rucsacii din safe şi descoperim cu plăcere că trenul nostru e tras la peron. Fără să ştim că Bulgaria e sub zăpadă ne cuibărim în cuşetele calde şi visăm că mâine vom ajunge în ţară ...
Foto: Dorin Chiş
