Înapoi  - mai departe

          

            Dimineaţă la Selcuk. În cameră e încă rece: aparatura sofisticată n-a reuşit să încălzească pereţii vechii case. Ne regrupăm şi urcăm la mansardă pentru micul dejun (inclus în preţ). Atmosferă tihnită de concediu. Lângă noi, o familie de nemţi are aceeaşi ocupaţie. Plăcut. Îmi imaginez cu ar fi aici vara, stând la umbra trestiilor din tavan, cu soarele năvălind prin ferestre. Deocamdată e invers, e iarnă, noros (suspect chiar de un abur umed) şi plăcerea vine dinspre sobă. Mă simt din ce în ce mai bine, în contrast cu faptul că voiajul nostru e pe sfârşite. Tot cu părere de rău se termină şi micul dejun şi înainte de a părăsi mansarda tratăm cu gazdele noastre să ne ţină bagajele până diseară, când ne vom întoarce de la Efes: nici o problemă.

  Mic dejun la Barim

            E momentul să achităm aşa că scot o bancnotă de 50 TL pe care turcul o bagă în buzunar: probabil nu are să îmi dea rest acum.

            Ne întoarcem în camerele noastre dezmorţite, facem bagajele şi în urma lui Mike iau cu asalt scara îngustă spre mansardă unde Mike se desculţă şi preia rucsacii:

            -Mai e ceva?

            -Mai trebuie să ne dea rest 20TL. I-am dat o bancnotă de 50 ...

            Mike explică (în engleză), turcul ascultă atent apoi râde sănătos. E vorba desigur despre o eroare, aseară am insistat pe faptul că 15TL e tariful pe cameră şi nu pe persoană ... dar de data asta e vorba despre cu totul altceva:

            -Fifty not fifteen? întreabă Mike transfigurat

            -Yes, fifty, aprobă turcul râzând

            -Fiuuuu!!!! face Mike trecându-şi mâna peste frunte ca pentru a-şi alunga ameţeala

            Mike este inginer chimist şi psiholog în devenire însă în viaţa cotidiană este un mare actor şi un suflet rafinat aşa că nici vorbă de târguieli ca-n piaţă: onomatopeea simplă şi gestul cu palma sunt folosite subtil pentru a arăta că „mica” confuzie ne cauzează probleme serioase.

            -Fiuuuuu!!! mai face Mike încă o dată, după care lansează o propunere indecentă: 35?

            La adăpostul scării întunecoase râd pe muţeşte în timp ce turcul bate palma pentru 40TL. Mike achită diferenţa şi ieşim în stradă cu gurile la urechi. Fetele bănuiesc ceva, au auzit frânturi din conversaţie şi îmi face o deosebită plăcere să le „povestesc” cum târguia Mike cu mâna la frunte ca ştergătorul de parbriz.

Drumul spre Efes ...

 trece printr-o livadă cu portocali

            Gata. Ce a fost, a fost, avem în faţă Efesul. Vechiul oraş e pitit printre dealuri, la 3 km de Selcuk. Biletul de intrare e binenţeles 10TL dar după păţania de azi nu ignorăm şoseaua asfaltată ce duce în parcarea de autocare şi apoi la chioşcul de bilete, ne abatem la o livadă de portocali (unde ne facem plinul) şi printr-o gaură în gard ne strecurăm în secolul XI îHr. pe uliţa mare a Efesului. Peste tot zac pietre fasonate, acum doar piese dintr-un uriaş puzzle, greu de dezlegat. Din nou amfiteatrul, strada pavată ce ducea în port şi ademenitoare, biblioteca lui Celsius ce stă încă în picioare cu coloanele şi statuile sale. Mozaicuri de piatră pe pardoseli, templul lui Hadrian cu detaliile fermecătoare, agora, Odeonul. În templul lui Hadrian descoperim un brâu de zvastici, vechi simbol solar, iar în jurul bibliotecii o grămadă de lespezi inscripţionate. Deşi o grămadă de piese zac împrăştiate în neorânduială, reconstituirile sunt lucrate cu mare pricepere şi instalaţiile moderne de iluminat sunt camuflate impecabil. Frumos Efesul, dar parcă mai autentic şi mai grăitor Hierapolisul. Ieşim.

 

 

 

 

            Prânz asezonat cu portocalele culese din livadă. Pe vremea lui, Efesul avea ieşire la Marea Egee şi ne încântă ideea de a ne muia degetele în apa sărată aşa că pentru 2 Euro luăm un microbus ce ne lasă la Pamucak, o ministaţiune de pe litoral. Debarcăm într-un camping pustiu şi printre nişte cocotieri ce dau un aer exotic locului ieşim pe plaja măturată de valuri. Suntem în centrul unui golf larg, nu foarte spectaculos, într-un peisaj dominat sonor de zgomotul talazurilor şi şuierul vântului aşa că ne plimbăm solitari cale de vre-o 2 km pe linia sinuoasă şi efemeră a hotarului dintre apă şi uscat.

Egeea la Pamucak

Odată cu înserarea luăm microbusul înapoi spre Selcuk. Mai avem de pierdut aproape 3 ore până la plecarea spre Istanbul aşa că intrăm într-o cofetărie să gustăm renumitele budinci turceşti (bune!), apoi batem micul centru holbându-ne la vitrine. Dăm peste o spălătorie dotată cu „kuru sistem” (dar nu apuc să fotografiez reclama fiindcă turcul iese deja să ne servească şi cel mai simplu scăpăm cu fuga) apoi urcăm dealul spre zidurile cetăţii. Vizită scurtă la moschee şi în final revenim la Barim de unde ne recuperăm rucsacii. Încă nu s-a făcut ora de plecare şi mai jalim nişte portocale din pomii de la marginea drumului, încercând să măncăm pe o bancă. E frig. În ciuda aerului de bombă, hotărâm să intrăm să ne încălzim la un ceai în restaurantul autogării. Câţiva turci joacă rumy la masa de lângă radiatorul electric şi când ne văd că intrăm se ridică să ne cedeze cele mai calde locuri.

Budincile

   

Noaptea prin Selcuk

În sfârşit apare şi autocarul şi ne instalăm pentru încă o noapte de călătorie: vom închide bucla la Istanbul.

Foto: Michael Gheorghiu & Dorin Chiş

                    

Înapoi  - mai departe