Mâncăm sub o arcadă de piatră, cu ochii la ruinele ce răsar pe platoul ușor vălurit de dincolo de șosea. Plouă. Suntem aproape de malul Egeei și clima e mai dulce. Nu avem pelerine așa că ignorăm stropii mărunți și prin atmosfera umedă și pâcloasă începem pelerinajul prin vechiul Hierapolis trecând pe sub arcada zidului de incintă. Rămasă singură în largul pășunii, o veche poartă de piatră pare nefolositoare. Strict geografic ne conduce spre nicăieri. Istoric însă ne trimite înapoi în timp și ne trezim într-un mare amfiteatru spectatori ai realității mute, actul 2008 dintr-o piesă începută în sec. II î. Hr. și a cărei finalitate n-o știe nimeni. Impresionant. Cu atât mai impresionant cu cât nu există chioșc de bilete, coridoare de vizitare și polițai care să te fluiere, doar 2-3 panouri cu istoricul locului și un paznic ce a învățat lecția discreției de la pietrele locului. Luăm loc în stal pentru a ne liniști simțurile. În porii lespezilor greoaie și-a găsit casă mușchiul, podoaba ruinelor. Comparație involuntară cu teatrul de marmură al Atenei, lustruit de grupuri de turiști ascultându-și ghizii poligloți. Plăcut, dar nu aparținem locului așa că plecăm pe vechea cale a cărei pavaj din lespezi mai supraviețuiește încă. Situl a fost reconstruit în 1957 și 2000 de către italieni și trebuie să recunosc că au făcut o treabă bună. O mulțime de trepte ne conduc pe țuguiul unui deal, spre St. Philip Martyrion, odinioară unul din mulțimea de temple ce a dat așezării numele de oraș sfănt. 8 arcade stau în picioare, perpediculare pe circumferința unui cerc imaginar pe care-l urmărim pe sub bolți ca într-un ritual. Căte subiecte fotografice! Ploaia s-a oprit demult și pentru contrast soarele strecoară căteva raze printre nori.
Îmi caut din ochi coechipierii și-i zăresc îndreptându-se peste câmp spre Agora. Pietre și iar pietre, dar nu bolovani sălbatici ci paralelipipede domestice crescute la oraș. Părăsite, cele mai multe au luat calea sălbăticiei dar altele, pietre cu școală mai poartă încă inscripții elene. Din vechea piață străjuită de coloane, doar una (de sămânță) mai înțeapă cerul. Ne fură Via Frontinus ce a rezistat mult mai bine timpului: stradă largă pavată impecabil, străjuită de coloane ce se țin încă bine. Alături, latrina cu lespezile ei găurite și cu canalele pentru apă. O ploiță pasageră dă luciu caldarâmului.
Suntem din nou la granița cu calcarele imaculate ale Pamukkaleului, doar că aici intrarea printre gururi e cu strictețe interzisă. Vremea se joacă cu noi și sub oblăduirea unui soare călduț ne așezăm pe zidul scund ce formeză liziera cetății de bumbac. Consiliu de război privind următoarea destinație: fetele optează pentru confortul Istanbulului, eu cu Mike fac loby pentru un ocol la Efes. Dilema echipajului par, în care e greu de obținut majoritatea: să hotărască banul. Mike scoate o liră (ah, Mike, am mai dat noi o dată cu banul!) o însemnăm cu Efes și Istanbul, apoi salt ca la carte (cu mișcare de spin) și fără drept de apel lira ne trimite la Istanbul. Cred în jocul soartei așa că iau azimut Istanbulul dar ceilalți sunt nehotărâți și reinventează datul cu banul: să facem fiecare căte o aruncare. Protestez. Nu sunt de acord. Cosmina obține Efes, Magda Istanbul. Mike îmi arucă moneda și înciudat pe această găselniță o zvârl cât colo urmărindu-i totuși cu coada ochiului aterizarea. Mă fac că nici nu mă interesează lira dar ignorând interdicțiile turistice Mike sare pe gururi curios să vadă ce a ieșit. Căutare meticuloasă, fără rezultat. Știu exact unde a căzut așa că merg să i-o arăt: nu e nicăieri. Vin și fetele și baleiem o zonă de câțiva metri patrați, centimetru cu centimetru. Nimic. Pare incredibil dar banul a dispărut, mai ceva ca într-un exercițiu de prestidigitație! Lira ca lira, dar nu știm încotro s-o luăm așa că ne amuzăm s-o căutăm până ce privirile curioase ale unui polițai ne întrerup ocupația: suntem în zona interzisă. Îi povestim pățania și la rândul său amuzat, ne lasă în pace. Scotocim mai departe terenul periindu-l cu lupa, în timp ce pe promenadă trec grupuri de turiști debarcați se pare dintr-un autocar românesc căci deslușesc vorba dulce moldovenească.
-Iubi, ce caută ăia acolo?
O tânără pereche s-a oprit și de la înălțimea micului zid de beton scrutează zona în care ne învârtim în căutarea unui amănunt interesant. Îmi vine în minte bancul cu bețivul sprijinit dis dimineața de ușa magazinului, în spatele căruia se așează și alții la coadă ...
-Ce căutați acolo?
-Ne-am pierdut direcția. Nu știm dacă să mergem la Efes sau la Istanbul ...
Tipa se uită la noi cu lehamite apoi, înainte de a ne întoarce spatele ne luminează:
-Mergeți la Efes.
La Efes așadar! Dar înainte de toate mai avem de vizitat cimitirul Hierapolisului în care intrăm binedispuși de episodul anterior, pe care Mike îl exploatează la maxim:
-Îmi datorezi o liră și de acum în colo îți vom spune Liru!
Din nou Hierapolis. Cimitirul e impresionant. Peste tot zac sicrie de piatră cu lespezile căzute. Ici colo se ițesc tumuli aparținând altor credințe, semn că cei veniți din depărtări să se trateze în izvoarele calde din Pamukkale nu obțineau nemurirea. Câte-o criptă fastuoasă trădează vreo funcție importantă. Totul e din lespezi masive, îmbinate fără pic de mortar, construcții a căror uriașă inerție le-ar fi asigurat stabilitatea. Raționament corect dacă pământul ar fi fost cu adevărat un sistem de referință, o bază cu adevărat solidă, fixă. Dar n-a fost așa, o serie de cutremure a răvășit Hierapolisul ca într-un joc cu cuburi: lespezile au căzut, planseele s-au prăbușit, sufletele au plecat. Plecăm și noi. Cu greu.
Întoarcere la hotel pentru recuperarea bagajelor. Suntem lihniți de foame așa că reperăm un restaurant și instalați din nou pe sofale savurăm o delicioasă porție de chiftele de năut cu pilaf de orez. Din nou în stradă. La oficiul poștal mai schimbăm niște dolari apoi de la o agenție cumpărăm bilete de autocar pentru Efes și mai departe scotocim după un studio foto unde să ne golim cardurile aparatelor foto. Într-un mic magazin cu de toate, 3 turci își sorb prietenește ceaiurile ascultând muzică de pe un PC. Tot ce zace pe rafturi e vechi și plin de praf: se vede că înafara prietenilor veniți la ceai, nu prea intră nimeni. Întrebăm dacă putem face transferul imaginilor și turcul se apucă de treabă, timp în care noi scotocim printre vechiturile lui. Ne atrage muzica, un amestec de vioară și pian. Achităm CD-urile și cele 2-3 hărți culese de pe raft și înainte de a ieși întrebăm numele interpretului: Farih Farjad, Iran. Atmosfera pare decupată din povestirea lui H. G. Wells, Oul lui Zeltar și mai ales după episodul de azi cu lira, nu m-ar mira dacă mâine am găsi prăvălia părăginită și plină de pânze de paiangen de o sută de ani.
La ora 17 urcăm într-un microbus până la Denizli de unde în 3 ore suntem la Selcuk, localitatea ce deservește Efesul. Cu ochii mari urzim planuri nu tocmai curate la adresa poamelor unor portocali ce flanchează trotuarele din centrul localității, dar deocamdată suntem în autogară și fiindcă nu știm cât de încărcată va fi ziua de mâine târguim deja biletele pentru Istanbul. La un ghișeu un turc rotofei și lăudăros ne face un preț special fiindcă prietena lui e din România: tocmai a închis chatul cu ea și ne anunță că la Hunedoara ninge. Ne asigură că nicăieri nu vom găsi bilete mai ieftine de 35TL. Câțiva agenți vor să ne acapareze dar omul nostru îi expediază cu forța. Prețul face un plonjon la 30TL și Mike care a dat deja o tură pe la celelalte ghișee îmi confirmă că e imbatabil: facem târgul.
Cănd revenim la fetele noastre dăm peste alți agenți ce ne promit marea cu sarea în domeniul cazării dar noi avem deja o recomandare de la Shoe String pentru o pensiune din imediata vecinătate a autogării și deci nu ne interesează. Ne înhămăm la rucsaci și după o scurtă căutare pe ulicioarele laterale ajungem la stabilimentul ce pare adormit. Batem în ușă fără rezultat: clădirea e cufundată în beznă!
-Hai la pensiunea tipului din autogară, ne propune Magda. Tocmai am trecut pe lângă ea și agentul zicea de 20TL.
Hai. Lăsăm bagajele în grija fetelor la recepție și urcăm în urma turcului pe o scară strâmtă, spiralată. Interior rustic, frumușel. Rece.
-Dar căldură?
Ne arată spre instalația de aer condiționat. Întrebăm prețul și gazda confirmă 20TL, dar de persoană!!! Tărguim la 15TL și coborâm la recepție să anunțăm rezultatul: nu se poate. Magda îi reamintește tipului că la autogară a promis 20TL de cameră și după o discuție în contradictoriu ieșim în stradă cu ușa trântită în urma noastră. Mare pagubă, doar pe acea stradă mai zărim 2 pensiuni. Intrăm la Barim unde negociem 2 camere de 2 persoane la 15TL camera, ce-i drept tot friguroase iar încălzirea tot cu aer condiționat.
Încheiem seara în mansardă la o cafea oferită din partea casei. Stilul definitoriu al pensiunii e fierul forjat în combinație cu tavanul îmbrăcat în trestie. Plăcut. Ne întremăm cu câte un duș fierbinte și sub vânticelul călduț al aparatului de climatizare adormim în sfărșit după o zi realmente plină.
Foto: Michael Gheorghiu & Dorin Chiș
