Înapoi  - mai departe

          

 Prima zi din anul 2008! Anul trecut pe vremea asta vizitam New Delhi, acum e ultima zi prin Capadochia şi vom vizita Valea Porumbeilor şi localitatea Uchisar. Cum regula locului e să predăm camera cel târziu la ora 9, ne facem bagajele şi îl căutăm pe cow-boy să-i plătim. Foarte oficial ne trece zilele în registru şi ne taie o chitanţă: nu ne-a făcut reducerea promisă. Îi reamintim, trage cu pixul peste sumă şi o ajustează: aşa mai merge. Plătim rotunjind suma în sus: acceptă.

Afară e cam posomorât. Pe străzi nu e prea mare animaţie dar toate magazinele sunt deschise ca într-o zi normală. Din staţia de autobus, o luăm pe lăngă baia turcească pe o stradă paralelă cu drumul ce urcă la Uchisar şi în curând suntem în singurătatea văii. Deocamdată peisajul nu e deosebit, apoi drumul de care se strecoară incitant prin câteva tuneluri sinuoase de mari dimensiuni şi secţiune regulată ce ne amintesc de Love Valley. Avem timp berechet aşa că explorăm un afluent al văii ce ne duce la un câmp cu ace Big Mama, apoi revenim la valea principală ce se îngustează treptat. Pereţii se transformă în faleze ondulate şi la fel ca pe Love Valley apare la înălţime un guler ca o streaşină ce urmăreşte parcursul văii ca trasat cu laserul. Apar turnurile cu căciuliţe unde întârziem la poze până ce ne ajunge din urmă o japoneză singuratică şi cam debusolată. Mai departe poteca traversează la înălţime o zonă expusă şi cum e în adidaşi se cam codeşte să continue. Pe harta din pliantul pensiunii sunt marcate trei ieşiri de pe vale şi suntem în dreptul primei ieşiri, ce urmează un afluent de stânga al văii. Comunicativ, Mike o ia pe japoneză sub aripa lui ocrotitoare şi în 5 o pornim în amonte pe afluent, printr-un peisaj „de turtă dulce” inspirat parcă din poveştile Fraţilor Grimm. Dăm peste căteva mici grote ce ne conduc la o salbă de balcoane suspendate în falezele dantelate, apoi valea se aplatizează şi ajungem la periferia localităţii Uchisar.

Turnuri Big Mama în Pigeon Valley

Prietenii noştri hoinari

  Prin tunel

           Dantelării        

  Ieşirea spre Uchisar 

  La balcon

Ne miră solitudinea japonezei care a aflat de existenţa acestui loc de la prietenul ei şi a ţinut să-l vadă. Oriunde în lume e plin de turişti japonezi. E drept că sunt stilul „de asfalt”, trăgând după ei valize pe rotile, dar se urcă în avion şi pleacă mii de kilometri să-şi umple cardurile aparatelor foto. Comparativ, mă gândesc la spaimele românilor ţinuţi atâta timp în propria ogradă încât le e frică şi să treacă strada. La drumul mare japo ne mulţumeşte de companie şi se reîntoarce la Goreme, în timp ce noi intrăm în Uchisar.

  Uchisar

Peisaj tipic cu străduţe în pantă şi locuinţe zidite din rocă fasonată, având în fundal vârful-cetate. Bântuim cu aparatul foto la ochi până ce un menu scos în stradă ne ademeneşte la un ceai. Odată ce raza vreunei priviri cade pe menu, un senzor nevăzut catapulteată turcul în stradă: suntem invitaţii lui. Ne conduce într-o cameră cu plafon ogival. Prima senzaţie: cald. Cald bine. Ne destindem. O sobă metalică e răspunzătoare pentru acest confort iar deasupra tronează un uriaş ceainic din inox. Ne place localul cu aer de agroturism: într-un colţ merge televizorul şi o turcoaică tânără are grijă de un băieţel iar pe pereţi stau ca la expoziţie nişte obiecte de îmbrăcăminte.

  My frieeeeeends!!! Wwelcomeeeeeee!!!! Teaaaaaaaaaaa!!!!

Facem roată pe sofale în jurul unor măsuţe scunde în timp ce turcul nostru voios nu conteneşte să ne ţină companie cu 2-3 cuvinte cântate răspicat: „My frieeeeeends!!! Welcomeeeeeee!!!! Teaaaaaaaaaaa!!!!” Apoi linişte ca în casele bunicilor când afară plouă şi toată lumea picoteşte prin odăile supraâncălzite, vrând parcă să acumuleze căldură pentru frigul îndurat pe-afară. Doar focul trosneşte. Urmărim ritualul ceaiului, clătirea paharelor cu apă fierbinte, apoi înclinarea ceainicului uriaş. Binenţeles ceai negru, amărui, fierbinte.Uh, ne dilatăm! Bun! Very good!!!! E prea plăcut aici aşa că hotărâm să facem o tură prin localitate şi să revenim pentru prânz. Ieşim însoţiţi de gazda noastră vorbăreaţă şi o luăm spre „centru”. Apar magazinele de suveniruri: sculpturi standard reprezentând relieful ciudat al Capadochiei, alămuri, ochi albaştrii de sticlă aidoma celor din Grecia, tricouri imprimate, „best of-uri” pe casete şi CD-uri, ceainice şi ibrice cositorite, narghilele, covoraşe, săbii ... Mike a pus ochii pe o narghilea frumuşică şi târguieşte să o scoată la juma de preţ: se alunecă în poveşti, apoi brusc se discută din nou preţul. Vânzătorul are scenariul lui, mai fuge din când în când să ceară încuvinţarea şefului şi se jură că e marfă de calitate aşa că gata, lucesc lirele turceşti şi obiectul intră în patrimoniul din rucsac. Hai la masă!

  Artizanat local

Deşi joacă în reluare, gazda noastră nu scurtează urările. Din nou „My frieeeeeends!!! Welcomeeeeeee!!!! Teaaaaaaaaaaa!!!!” şi până să ne hotărâm pentru gozleme, ceainicul mai sloboade căteva pahare cu ceai. Facem conversaţie şi discuţia fuge în est: turcul ţine cu turcii, aşa că kurzii trebuiesc puşi la punct. În rest auzim aceeaşi poveste cu politicienii care nu ştiu decât să se îmbogăţească. Gata şi gozlemeul. Bun. Mai tragem de timp la căldură apoi  plătim şi redevenim turişti.

       

 Gozleme şi ceai

Încercăm să ne întoarcem la Goreme pe o vale paralelă dar soarele se lasă periculos spre orizont şi ne e frică să nu ne prindă noaptea pe coclauri, ba colac peste pupăză Mike descoperă că şi-a uitat Opinelul la locul prânzului şi hotărăşte să se întoarcă. Suntem la ieşirea numărul 3 de pe Pigeon Valley aşa că eu cu Cosmi hotărăsc să coborâm pe vale iar Mike cu Magda se întorc după briceag urmând să revină în Goreme pe şosea. Punem planul în aplicare fără să mai pierdem vremea şi reintrăm în lumea de turtă dulce a văii Porumbeilor. Coborâm pe talvegul sinuos, apoi acesta devine abrupt şi urmăm o cărare suspendată în perete ce se surpă prin zona în care japoneza se lăsase păgubaşă. Trecerea e riscantă. Prea riscantă. Seara stă să se lase şi nici nu poate fi vorba să facem cale întoarsă căci am străbătut aproape jumătate din traseu. Ne întoarcem până la prima confluenţă, intrăm pe afluent şi căteva sute de m în amonte găsim o cărare ce urcă versantul ocolind pe culme zona problematică. Urmăm cărarea ce se împotmoleşte din nou într-o săritoare surplombată. Încerc să forţez dar picioarele îmi spânzură în gol şi facem din nou cale întoarsă în căutare de variante. Reuşim. Când ajungem pe drumul de care de pe Pigeon Valley e deja întuneric şi înaintăm la frontale. O linişte stranie îşi are sălaşul aici. Doar râul chicoteşte la relanti pe sub gheaţă şi mă cuprinde o ciudată bucurie la gândul că în prima seară a anului când toată lumea stă prin case şi nici mercurul nu îndrăzneşte să se aventureze prin tubul capilar, noi bântuim neştiuţi, că nu suntem în faţa TV-ului ci sub răzleţii pixeli luminoşi ai cerului Capadochiei, aşa cum într-un noiembrie cu lună plină căutam refugiul Ascuns în creasta Piatrei Craiului sau cum într-un decembrie trecut de miezul nopţii ne întorceam de la Peştera Piatra Altarului pe un forestier cu zăpadă până la genunchi. Nu, categoric nu pentru rarităţile descrise în pliantele turistice plec de fiecare dată de acasă, ci pentru aceste clipe de regăsire şi pentru ... Dar valea e scurtă şi în curând suntem la Shoe String unde ne aşteaptă prietenii şi rucsacii la recepţie. Un ultim ceai, autogara şi habitaclul confortabil al autocarului, serviciul la bord, soselele pustii bătute de lumina farurilor şi termometrul electronic dezvăluind temperaturi negative. Mă cuibăresc comod în scaun şi închid ochii pentru somn dar în mintea mea sunt încă împreună cu Cosmi pe Valea Porumbeilor unde pârâul susură la relanti pe sub gheaţă, iar căţiva pivxeli luminoşi de pe cer ...

Foto: Michael Gheorghiu & Dorin Chiş

                    Înapoi - mai departe