Ziua începe, binențeles, cu spectacolul baloanelor apoi cu menemen și gozleme și la ora 9:00 suntem în autobusul de Nevșehir cu intenția de a ajunge la Derinkuyu pentru a vizita un oraș subteran. Rețeaua locală de autobuse e foarte bine sincronizată astfel că la Nevșehir schimbăm simplu autobusul și după încă o oră de călătorie suntem la destinație.
Derinkuyu înseamnă fântâna adâncă și în locul în care la suprafață nu se văd decăt niște dealuri molcome, locuitorii și-au săpat un adevărat oraș subteran pe circa 8 nivele. Intrarea în complex se face printr-o clădire aflată la mică distanță de autogară și binențeles, biletul costă 10 TL.
Intrăm împreună cu fluxul de turiști, prin coridoarele strâmte, iluminate electric. Ceea ce vedem aici se aseamănă foarte mult cu ceea ce am văzut până acum în Capadochia: o înșiruire de coridoare și camere săpate în roca moale, fără o direcție predilectă sau fără un plan evident. Totul e labirintic și imprevizibil și tocmai de aceea misterios și incitant. Unele pasaje sunt atât de strâmte încât nu se poate circula din ambele sensuri și câteodată facem coadă pentru a trece mai departe, iar altele sunt atât de scunde încât ne obligă la mersul piticului. Un puț central cu deschideri la fiecare nivel asigura ventilația, la suprafață având înfățișarea unei fântâni.
orașul subteran
Coborâm mereu. Încăperile mici sunt camerele de locuit, iar cele mari sunt spații comune cu rol bine stabilit: biserica, scoala, diverse depozite etc. Înarmați cu trepied facem câteva fotografii (fetele sunt de părere că prea multe J) și ieșim. La câțiva zeci de km mai la sud se află canionul Ilhara dar nu găsim nici-un autobus să ne ducă acolo așa că revenim la Nevșehir și cum e abia ora prânzului nu ne întoarcem la Goreme, ci deviem câțiva km până la Urgup.
Prin Urgup
Foto: Michael Gheorghiu & Dorin Chiș
La fel ca și Cavușinul, localitatea de azi e formată din clădiri moderne, zidite la baza unui munte în peretele căruia se văd săpate vechile locuințe. Urcăm străduțele în pantă spre vechiul Urgup aflat în plină restaurare, apoi coborâm pentru o tură prin orașul nou. În timp ce Mike cu Magda intră la o cafea turcească, vizităm un magazin de fructe uscate și diverși sâmburi, din care cumpărăm căteva sortimente. Turcii sunt mari producători de stafide, caise și piersici uscate, mere, arahide, susan, nuci, năut, sămburi de caise etc. Odată cu înserarea ne suim în ultimul autobus spre Goreme.
E seara de revelion așa că e momentul să ne destrăbălăm: intrăm la un local să fumăm narghilea și să mâncăm baclava. Ca orice baclava care se respectă, prăjiturica e mică și groaznic de dulce așa că ajungem fericiți la ceai și narghilea. Ca și inițiat, Mike alege tutunul: aromă de măr. Bun și mărul. O turcoaică pregătește narghileaua, ne împarte căte-o sipcă și pune câțiva tăciuni aprinși în locașul de deasupra: distracția începe. Povestim degajați delectându-ne cu aroma de măr. Localul nu e deloc tradițional ci are mai degrabă aerul unui bufet. Narghileaua dă rateuri și turcoaica piscălește pe la tăciuni, pe la tutun, pe la furtune până ce fumul vine din nou abundent. Din păcate doza se termină, plătim și ne îndreptăm spre odaia noastră de piatră.
Prin Goreme revelionul nu pare o sărbătoare importantă: prin cele 2-3 cârciumi lumea stă la povești în fața unui ceai, la fel ca în oricare seară. N-am văzut pe nimeni cu alcool și lumea pare foarte trează. Oricum, nimic din euforia sfărșitului de an de acasă.
La ora 12 Mike desface șampania și serbăm modest, într-o atmosferă calmă, fără nici măcar o pocnitură sau vre-o artificie, exact cum îmi place mie: s-a meritat să venim până aici.
