Am fost din nou la Titicaca, prima dată în anul ăsta. Mergem la Titicaca pentru a ne relaxa, deși punând la socoteală toată tevatura, numai relaxare nu pare: la atelier e haos din cauza șantierului așa că extragerea caiacelor și încărcarea lor pe mașină e o aventură, șoseaua E70 e aglomerată, coborârea caiacelor la lac se face pe o pantă abruptă și accidentată având în spate paznicul de la baraj ce încearcă să ne interzică accesul… Stop! De aici începe relaxarea.

Avem locul nostru de campare, „poiana noastră”. Lacul imens pare să absoarbă toate interferențele lăsând nealterată atmosfera naturală. După ce am montat cortul am aprins focul și am fiert o supă la plic, apoi a venit ploaia și am dormit liniștiți de zgomotul picăturilor.

Seara am ieșit din nou pe lac. La ora când soarele dispare în spatele culmilor apa lacului e nemișcată, ca uleiul. Crâmpeie de vapori generați de ploaia recentă împrumută locului o notă de mister.

Dimineața ies devreme. Îmi place ceața matinală ce diluează peisajul. Percepțiile se schimbă în funcție de opacitatea vaporilor, de lumina pe care o filtrează și de distanța până la mal, astfel că fiecare împingere în padelă transformă locul.

În atmosfera încărcată de umezeală, peisajul pare o acuarelă. Îmi place să mă joc cu ceața, să șterg culori, să creez transparențe, să fac să dispară lucruri.