Lecție de circuite electrice dedicată Prof. Univ. Dr. Iosif Viehmann

-Știe cineva ce este curentul electric?

Sunt la a doua întâlnire cu clasa a IX-a, după ce, la prima oră am dat un test numit „inițial” care începea cu aceeași întrebare la care majoritatea au identificat curentul electric ca fiind, într-un fel sau altul, o formă de energie.

-Ei bine, am reluat, dacă ar fi să citez din manual, curentul electric este mișcarea ordonată a purtătorilor de sarcină, sarcina fiind, evident, electrică. Dar cine-or fi acești purtători de sarcină?

-Electronii? întreabă timid un elev.

-Electronii! Foarte bine!! Și ce sunt electronii?

Privirea-mi planează prin clasă descoperind fețe întrebătoare și frunți încruntate.

-Hai să vedem ce sunt electronii!

Fac pauză pentru a transmite nonverbal că începe o poveste mai lungă. Elevii se fâțâie pe scaune pentru a-și găsi o poziție comodă și se uită țintă la mine. Abia ne-am cunoscut așa că nu știu la ce să se aștepte. Socotind că le-am captat atenția, îi dau drumul plimbându-mă prin clasă, printre ei:

-Povestea începe acum câteva mii de ani, în Grecia antică, cu un filosof numit Democrit. Pe atunci nu erau laboratoare în care oamenii să poată face experimente, așa că totul se petrecea în mintea lor. Ei bine, Democrit și-a imaginat că mărunțește materia. A vizualizat o piatră și și-a imaginat că o taie în două. În realitate i-ar fi fost destul de greu să o taie, dar în imaginație a rezolvat treaba imediat așa că și-a putut imagina în continuare că una din jumătățile obținute ar putea fi tăiată din nou în două și tot așa mai departe. Evident că mărunțind astfel materia bucățile obținute erau din ce în ce mai mici. De la piatră a ajuns repede la nisip. iar de la nisip, continuând mărunțirea a ajuns la… nimic! „Așa ceva nu e posibil”, s-a gândit Democrit. Dacă s-ar întâmpla așa ceva, am putea face să dispară tot Pământul cu oameni cu tot, dar uite că materia este concretă, palpabilă, nu o poți transforma în nimic, prin urmare procesul de mărunțire trebuie să se oprească o dată și o dată, adică trebuie să ajungem la o bucățică mică, mică, pe care să nu o mai putem tăia și bucățica asta încăpățânată a numit-o „atom”, care în limba greacă însemna „indivizibil”. Atomul ăsta fiind cea mai mică bucată de materie era un fel de cărămidă cu care puteai construi orice și câteva mii de ani așa a rămas, până în 1895 când a intrat în scenă Röntgen… Ați auzit de Röntgen?

Pauză. Deocamdată copiii n-au prins ideea, așa că preferă, circumspecți, să nu se lanseze în presupuneri.

-Dacă v-ați rupt mâna, sau piciorul, și ați ajuns la spital, doctorul v-a trimis să vă faceți raze, nu? A spus, probabil: „Du-te fă-ți un Röntgen!”. Ați pățit de-astea?

Se pare că nu, căci elevii nu zic nimic…

– Röntgen ăsta, am continuat, nu avea un laborator, dar făcea tot felul de experimente acasă. Pe atunci era la modă să te joci cu descărcări electrice și Röntgen și-a făcut un tub de sticlă pe care l-a închis ermetic la capete și din care a scos tot aerul obținând înăuntru vid. În tubul ăsta avea două sârme plasate la distanță una față de alta, între care apărea o descărcare electrică luminoasă atunci când cupla sârmele la o tensiune înaltă. Până aici totul era foarte clar, numai că tot jucându-se cu curentul a văzut că atunci când punea în funcțiune tubul, apărea o lumină pe peretele camerei. La început a crezut că descărcarea electrică din tub se reflecta cumva pe perete și a acoperit tubul cu un carton, dar a constatat că lumina rămânea mai departe pe perete, ca și cum ar fi trecut prin carton. „Măi, să fie” s-a gândit Röntgen, „ce mama șpraițului? Asta e de necrezut!”. A schimbat cartonul cu tot felul de materiale și a văzut că lumina trecea prin toate, mai puțin prin metal. Era atât de absorbit de această descoperire încât nu-i mai era nici foame, nici somn, ci vroia cu orice preț să înțeleagă ce se întâmplă. Soția lui, Bertha, îl tot striga să vină la masă, dar el se făcea că nu o aude, până când a intrat furioasă peste el: „Măi omule, nu înțelegi că se răcește mâncarea? Eu nu o mai încălzesc încă o dată!” și văzând că pe Röntgen îl interesa lumina care ieșea din tub, a pus mâna în calea razei ca să-i strice experimentul numai că, spre surprinderea lor pe perete a apărut un fel de umbră a mâinii iar pe umbră, și mai umbrite se vedeau oasele. Pe atunci oamenii știau cum arată oasele, din cimitir, așa că Bertha s-a speriat tare și a fugit în vecini unde a spus: „Mi-am văzut moartea!” și se spune că n-a mai călcat niciodată în camera lui Röntgen, iar Röntgen tot n-a înțeles ce e cu lumina aia, dar i-a spus radiație și fiindcă în matematică se notează cu X… ce se notează cu X la matematică?

-Necunoscuta!

-Foarte bine, necunoscuta. Așadar, fiindcă habar n-avea ce e cu radiația aia i-a spus radiație X și așa a rămas. S-a prins repede că poate face bani cu ea și a vândut-o la spital unde și acuma, dacă-ți rupi mâna te trimite să-ți faci raze X sau Röntgen, sau la aeroport se uită cu raze ce ai prin bagaj, și cu asta basta, Röntgen a ieșit din scenă.

Punct. Frunțile s-au destins. Până aici povestea a fost bună și nu s-au dat note, așa că sunt șanse să nu fie prea rău profesorul ăsta…

-Înainte să trecem mai departe, vă spun doar că pe vremea aia toate femeile mergeau la operă cu chiloți de plumb și se fereau de domnii cu ochelari fiindcă credeau că se uită la ele cu raze X…

Câteva zâmbete pe sub mustață trădează faptul că băieții s-au prins, așa că continui cu aplomb:

-… dar lumea tot n-a înțeles cum e posibil să treacă lumina prin carne și prin oase așa că s-au apucat fizicienii de la universități să facă experimente și următorul a fost Thomson. Neștiind cum să abordeze subiectul și Thomson a început să pună în calea razei tot felul de obiecte, până când a observat că dacă folosește un obiect încărcat cu sarcină pozitivă, acesta strâmba cumva raza către el, ca și cum ar fi atras-o și astfel și-a dat seama că razele X sunt formate din particule mai mici decât atomii, încărcate cu sarcină negativă, adică electroni. În 1911 Millkan a făcut măsurători și a stabilt caracteristicile grăuntelui de electricitate: masa 9,1×10-³¹kg și sarcina e de -1,6×10^-19C…

*

Ora următoare (peste o săptămână):

-Să vedem, cine mai știe, care sunt purtătorii de sarcină?

Un elev din ultima bancă ridică mâna imediat.

-Spune Handrea!

-Mai știu că ne-ați spus că mai demult un neamț a făcut o experiență cu ceva și când a venit nevastă-sa și a pus mâna și-a văzut moartea!