Când ne trezim suntem singuri: colegii noștri au plecat pe tăcute, fără să ne deranjeze câtuși de puțin. Azi vom pleca și noi mai devreme căci avem de parcurs aproape 30 de kilometri. Desfacem o conservă din cele cumpărate aseară, împachetăm rapid și la 7:45 închidem ușa în urma noastră și o pornim la drum.

Aproape o oră parcurgem o rețea de drumuri forestiere, îndrumați din când în când de indicatoare, apoi o potecă ne urcă în serpentine pe o creastă secundară unde apare și marcajul GR20 ce vine de la gara din Vizzavona. Poteca iese în gol alpin sub o șa unde întâlnim un izvor puternic, apoi trecem prin șa pe partea cealaltă unde poteca șerpuiește în pliurile muntelui pe curbă de nivel.

Stâna

Odată trecuți de Vizzavona suntem pe GR20 sud, mai puțin înalt și mai accesibil, lucru pe care-l simțim căci pentru prima dată nu ne poticnim în bolovani, reușind să prindem viteză. În scurt timp ajungem la firul unei văi dincolo de care întâlnim o stână cu frumoase clădiri din piatră. Poteca ține versantul la altitudini între 1500 și 1600 de metri, ceea ce înseamnă că mergem prin pădure. Față de zilele trecute peisajul este complet schimbat. Adeseori întâlnim în drumul nostru pini uriași cum nu am mai văzut încă, ce mă duc cu gândul la vremurile de demult când din aceștia se făceau catargele marilor corăbii. Peisajul nu mai e alpin, dar ne place și mereu ne trezim gândindu-ne la recent citita carte a lui Bill Bryson, ”O plimbare prin pădure„, în care descrie experiența sa pe Appalachian Trail, un traseu de aproape 3400 de kilometri dealungul munților Apalași. Poteca facilă, fără diferențe de nivel semnificative ne permite o viteză mare, însă cu toate acestea ajungem la șosea și apoi la refugiul Capanelle după mai bine de patru ore jumate. Inițial credeam că timpul standard pentru această etapă e de patru ore, ceea ce ne-ar fi știrbit serios stima de sine însă când consultăm însemnările descoperim că în realitate e de cinci ore și jumătate: așa mai merge.

Printre pini

Capanelle este iarna o cabană de schi. Șoseaua ce urcă aici deservește o pârtie ce taie muntele ca o rană vie. Fiind ușor accesibil pe cale auto, pe terasa refugiului găsim lume de la oraș venită să mănânce sau să bea ceva într-o atmosferă montană, cot la cot cu montaniarzi de pe GR20 pe care-i recunoști ușor după echipament, dar mai ales după pofta cu care înfulecă tot ce li se pune în față. Optăm și noi pentru un menu complet de 12 euro ce conține o supă tradițională corsicană deasă ca o tocană, brânză cu pâine și prăjitură.

Supa corsicană

Mai departe poteca trece de un picior secundar, dincolo de care coboară alarmant pe o vale până la una din serpentinele șoselei unde schimbă direcția ținând curba de nivel. Nu ne prea convine pierderea altitudinii și scoatem harta îngrijorați de mai multe ori, dar semnele sunt la locul lor, poteca e bine bătută și uneori ne încrucișăm cu montaniarzi păcănind din bețe. Mersul cu bețe este o adevărată modă pe GR20, peste 75% din montaniarzi folosindu-le fie că-i ajută sau nu.

Apar timid plantele

Pe nesimțite vremea s-a schimbat. Soarele s-a ascuns dincolo de nori și pădurea a devenit tăcută și întunecoasă. Câțiva stropi răzleți anunță iminența aversei. Habar nu avem pe unde suntem și cât mai avem de mers până la Prati, următorul refugiu. Ne oprim scurt ca să ne îmbrăcăm căci s-a făcut frig. Plafonul de nori s-a lăsat peste noi ca o ceață împrumutând o notă de mister peisajului cu pini uriași. Câteodată picăturile se îndesesc obligându-ne să poposim sub coroanele unor arbori, după care ne reluăm marșul alert.

Pe ploaie

Într-o poiană largă ce găzduiește o stână suntem ajunși de un grup de montaniarzi zoriți de un ghid profesionist. Aici marcajul își schimbă brusc direcția coborând și mai mult. Ploaia și-a dat drumul obligându-ne să îmbrăcăm pelerinele ce ne stânjenesc la mers. Mici pârâiașe coboară panta canalizându-se pe poteca pe care o urmăm și noi. Departe de a fi neplăcută ploaia caldă susține nota de diversitate a traseului.

La o bifurcație ne întâlnim cu un turist ce adastă pe sub arbori, însoțit de un câine ud.Ghidul grupului pe care-l urmăm schimbă câteva vorbe cu el și astfel aflăm că s-a pierdut de tovarășul lui de drum pe care îl așteaptă în acel punct. Câtă vreme se fac supoziții, câinele vine cu un băț în gură și-l pune docil la picioarele Cosminei. Joaca începe cu aruncarea bățului, iar și iar, cu giumbușlucuri și accente de veselie. În cele din urmă ghidul ia semnalmentele turistului rătăcit și promite să facă cale întoarsă dacă dă de el și cu asta plecăm mai departe.

O vreme ne ținem în coada grupului apoi la un popas o luăm înainte. Ploaia a cedat și ambianța luminoasă trădează subțirimea plafonului. Pe potecă apar fețe zâmbitoare desenate cu bățul direct pe pământ. Mărșăluim deja de patru ore și refugiul nu poate fi departe. În scurt timp ieșim la un drum forestier ce ne conduce facil la o cabană ridicată lângă o șosea. E Col de Verde plasată în șaua omonimă.

Ne dezbrăcăm de rucsacuri pe terasa din față și scoatem harta să vedem unde am ajuns. E ora 18 și suntem în Col de Verde, la altitudinea de 1263m. Până la Prati, ținta noastră de azi mai trebuie să urcăm o diferență de nivel de 650 de metri. Dacă nu am avea alternativă am face-o și pe asta, dar refugiul de lângă noi e prea ademenitor și ora e înaintată așa că decidem să rămânem. Prânzul de la Capanelle a fost suficient de bogat așa că comandăm un singur menu de 19 euro pe care venim să-l savurăm după ce ne ducem bagajele în refugiu.

Sala de mese rustică e decorată cu mult bun gust. Suntem îndrumați spre o masă pe care o împărțim cu o pereche de unguri mai în vârstă. Lângă noi, într-un șemineu plin de jăratec, un bărbat cu mustăți întoarse despre care ne place să credem că e tipul corsicanului autentic rumenește niște frigărui pe care ne mulțumim să le apreciem doar din ochi. Meniul nostru vegetarian conține o delicioasă mâncare de fasole cu conopidă gratinată, clasicul triunghi de brânză și ca desert spumă de ciocolată. La cât de bună e mâncarea, ne pare rău că am luat o singură porție. O ultimă lingură de  desert o lăsăm pe fundul caserolei ca pe o trufanda la care trebuie jinduit. Traseul plăcut și mâncarea bună ne-au încântat și din această stare suntem smulși de băiatul care strânge masa cu rapiditate ducând cu el și lingurița de spumă pusă deoparte, exact ca-n cântecelul din copilărie: ”… s-o iau mi-e frică, s-o las se strică, vine altul și-o ridică„.

Lumea se dușează pe rupte și mă gândesc să încerc și eu, dar până mă moșmondesc se termină apa caldă și renunț. În sala de mese am găsit un exemplar proaspăt din cotidianul local ”Corse matin„ și în timp ce eu mă retrag la somn, Cosmina citește știrile la lumina frontalei.

Alte imagini:

Mai departe: