Dimineața în Porto Koufo e specială. Suprafața lacului interior e oglindă și primele raze de soare o fac să fumege. Ruta de azi e un pic mai scurtă și calculez că e suficient dacă vom pleca pe la zece.

Echipajul Julianei apare în cockpit, încălzește motorul și din două mișcări molează parâmele. Ne vom întâlni deseară în Nea Moudania, dar ei trebuie să plece deja căci ruta lor e mai lungă.

-Cine are catargul mai mare… le strig, apoi îmi deschid brațele în lateral cu palmele orientate în sus în timp ce Armand ridică inelarul pe post de răspuns, subliniind importanța catargului.

Exprimarea ușor încifrată se cere a fi explicată. Aseară echipajul Julianei ne-a întrebat de ce am întârziat atât de mult pe drum, când ei au plecat în spatele nostru și au ajuns cu câteva ore înaintea noastră, sugerând și răspunsul prin faptul că ne-au văzut lăsând drumul cel mai scurt în tribord.

-N`aveaí ce căuta acolo…

Corect, n`aveam ce căuta sub vântul drumului drept, Constantin a explicat de ce, dar mi se pare ipocrit ca de la timona unui 42 să te miri că un 36 nu te lasă în siaj și mai ales să sugerezi că asta s-a întâmplat deoarece n-ai mers pe ortodromă ci te-ai abătut o milă la săgeata maximă a unei deschideri de 50 de mile. Orgoliu? Suficiență? Sau poate doar plăcerea de a privi pe deasupra capetelor celorlalți de pe un piedestal imaginar… I-am pus în vedere diferența de clasă și răspunsul a venit filosofic, cu puncte-punctele de rigoare:

-Eeee, cine are catargul mai mare…

Ironia sorții sau poate justiția Divină face ca azi catargul mare să fie repudiat fără drept de apel de la drumul scurt și să fie trimis să ocolească prin babord, de podul din Potidea pe sub care nu încap decât catargele mici. De unde schimbul de mesaje de pe cele două punți…

Revenire planată la realitatea din Porto Koufo. Abia s-a mistuit Juliana în aburii depărtării când Constantin iese pe punte salutând somnoros, încălzește motorul și molează parâmele.

-Unde plecați? apuc să-l întreb.

-Am spus ieri, la Platamonas. Vezi că sub cușeta din prova aveți un foc de rezervă. Știți să-l montați?

-Ne-om descurca…

Nefeli se desprinde de cheu și se depărtează atât de repede încât abia am timp să fac două fotografii.

Rămânem singuri cu senzația plecării intempestive a celor două yachturi. Traseul de azi e de șapte ore, ceea ce ne permite să lenevim cu câte o cafea în podul palmei. Anul trecut am urcat prin nesfârșite livezi de măslini pe una din culmile înconjurătoare de la înălțimea căreia orizontul s-a deschis spre marea largă, dar azi mă las furat de senzația tactilă cu care soarele mă dezmiardă pe obraz și trăiesc plăcuta senzație de ieșire din cotidian a celui care aflat în concediu își vede semenii grăbindu-se la serviciu.

Micul dejun e servit în cockpit. Grasu ne răsfață din nou, de astă dată cu omletă și murături. Chiar dacă n-avem cel mai mare catarg, avem cu siguranță cel mai bun echipaj!

La ora nouă e cazul să ne apucăm de treabă. Aduc pe punte focul și ajutat de Marco și Mike îl învergăm sub privirile unui grec pripășit pe cheu. În orice port se manifestă o anumită solidaritate de breaslă între cei ce înfruntă marea, solidaritate ce face ca nicio mișcare să nu treacă neobservată, nu atât din curiozitate cât din dorința de a ajuta. Focul e un pic îndărătnic și grecul de pe cheu ne arată prin gesturi ce nu e în regulă, apoi astrele se aliniază și operațiunea e dusă la bun sfârșit. Rulăm și derulăm vela de câteva ori pentru a ne convinge că totul e în regulă, apoi suntem gata să luăm largul.

-Ieși tu? mă întreabă Mike.

-Da. 

Azi e rândul meu la manevră. În timp ce motorul se încălzește, echipajul închide hublourile, pornesc stația radio, chartplotterul și instrumentele.

-Mola!

Echipajul sare la parâme și îndepărtează yachtul cu cangea. Pavilioanele atârnă inerte. N-am nimic în pupa așa că pun mașina pe înapoi. Tai lacul interior la relanti, mușii ridică baloanele de acostare și le redistribuie în borduri, Mike face ordine în parâme și odată ajunși în mare largă îi predau timona lui Grasu:

-Nava plutește!

Soare orbitor de august și-o mare de un albastru profund. E o zi ideală pentru trândăvie și dinghyul sau balconul prova sunt cele mai bune locuri. Echipajul lasă garda jos: nu e nimeni, de jur împrejur, cât vezi cu ochii. Câteva beri ne mai țin ocupați o vreme, apoi chiar nu mai e nimic de făcut. Un pescador ne taie calea obligându-ne să schimbăm temporar cursul, apoi în față ne apare Kefalos, insula din dreptul Neos Marmarisului semănând izbitor cu o broască țestoasă dormitând între ape…

-Marco, n-ar ieși o filmare cu drona?

Marco se trezește la acțiune, coboară în cabină și revine cu jucăria favorită. Îl ajut să o laseze scoțând-o înafara bordului, apoi o urmărim pierzându-se în văzduh.

Dronele sunt o găselniță minunată pentru foto/video. Chiar dacă aparatul minuscul nu face față la vânt și implicit nu poate filma decât marșul cu motor, au marele avantaj de a oferi imagini din afara bordului. Pe vremuri pentru așa ceva operatorul camerei trebuia remorcat în siaj la bordul dinghyului, manevră greoaie, necesitând mult mai multă logistică și efort.

-Pentru aterizare va trebui să oprim yachtul…

-Nicio problemă!

Lumina intensă îi pune probleme pilotului căci strălucirea ecranului telecomenzii nu poate rivaliza cu cea a soarelui. Grasu aduce maneta motorului în punctul mort, Marco își cheamă bondarul și când e deasupra lui îl prinde dedesubtul elicelor cu o mișcare hotărâtă.

-Nu e periculos? îl întreb.

-Am pierdut o unghie la prima încercare…

Prânzim din resursele bordului și ne rotim la timonă până ce în orizont ne apare podul din Potidea, justițiarul catargelor. Ancorați oicumenei, vorba poetului, „ne succedem generații și ne credem minunați”, fără a realiza în genere că nu noi, ci oamenii mărilor mișcă economiile și planeta. Căci cel mai lung tren de marfă și cel mai mare camion pălesc în comparație cu un simplu vapor, de unde și prioritatea transportului pe apă și implicit importanța canalelor ce scurtcircuitează distanțele. Canalul Potidea menționat pentru prima dată în „Geografia” lui Strabon, e antic. Strămoșii au dat întâietate apei, întrerupând continuitatea peninsulei Kasandra în favoarea mării și lucrurile au rămas așa până în 1970 când s-a construit actualul pod cu înălțimea tablierului de 18 metri, de unde și restricția pentru catarge.

-Să fii atent, îmi șoptește Cosmina.

Pasajul nu e dificil, dar reclamă precauție. Verific cu minuțiozitate trackul ce urmează curba batimetrică de cea mai mare adâncime și-i dau timonierului indicația de a supraveghea, pentru orice eventualitate, indicațiile sonarului. Cu viteză de siguranță Teranga intră în canal, în timp ce Marco își înalță din nou drona pentru a documenta vizual trecerea.

Canalul are 1250 de metri lungime, 40 lățime și cam 8 adâncime. Malurile joase din pământ sunt împădurite cu pini ce camuflează localitatea Nea Potidea, trădată doar la capăt de un mic port pescăresc. Ieșim. Dincolo de protecția uscatului suntem luați în primire de valuri și vânt așa că drona e readusă de urgență la bord.

Demonul sailingului nu ne dă pace:

-Ridicați randa!

Manevra se execută și toate privirile caută viteza ce oscilează în partea superioară a ecranului Navionicsului. O vreme înregistrăm un anume spor, dar vântul se dovedește capricios și în cele din urmă renunțăm în favoare spinacherului de fier.

Localitatea Nea Moudania e la vedere, fiind primul port din jurul canalului. Deoarece am acostat aici în voiajul de anul trecut îmi e ușor să-i disting intrarea din noianul de diguri ce se suprapun unul peste altul din perspectiva largului. E rândul meu la acostare, așa că preiau timona. Juliana a ajuns înaintea noastră și Cipri ne indică telefonic locul de acostare la digul de larg, în preajma intrării.

Intru la relanti și virez la tribord, obligând câțiva pescari să-și ridice undițele. O văd pe Juliana și manevrez pentru a acosta în pupa ei. Vântul bate dinspre larg, îndepărtându-mă de cheu. Dacă la Porto Koufo existau protecții din cauciuc, aici betonul e nud așa că stopez preventiv înainte de a lipi bordul de uscat. Nu e nimeni care să ne preia parâma, dar văd un om ghemuit lângă Juliana și fluier ambiguu, pentru orice eventualitate. Omul sesizează momentul și vine către noi. E un pescar și-i aruncăm parâma din prova pe care ne-o înapoiază după ce face volta la baba. Echipajul sare pe uscat, leagă pupa și mai pune un spring în prova. Opresc motorul: am ajuns!

Echipajul Julianei apare cu câteva plase de cumpărături. Armand știe o tavernă unde cu altă ocazie mâncarea s-a dovedit bună și comandăm pești, zuchini, salate și cartofi prăjiți, totul udat cu bere și vin: e grea viața pe pământ! Cu burta pusă la cale luăm localitatea la pas pentru cumpărături, apoi revenim la bord odată cu înserarea.

Cele două echipaje se reunesc în cockpitul Terangăi. Armand a adus o sticlă de Bacardi cu care ne mai spălăm greața, apoi apar pescadoarele trădate de la distanță de stoluri de pescăruși ce se învârt deasupra lor și începe din nou spectacolul ihtiofaunei puse la gheață.

-VA URMA-