– Good morning! Everything is ok?

În trening și-n șlapi, un bărbat ieșit la dezmorțire ne cercetează cu privirea, căci mai presus de parâmele legate între vase, furtuna de astă noapte a țesut între echipaje un spirit de solidaritate. Portul se trezește și în drum spre terasa cu cafea ne simțim datori să ne interesăm la rândul nostru de situația celorlalte echipaje: se pare că în Neo Klima nimeni nu a avut de suferit din cauza vremii.

Soarele strălucește vesel, doar mare e încă răvășită. Portul e în umbra insulei așa că nu simțim vântul, dar valurile îl trădează hoinărind în larg. E o zi de sailing cum nu se poate mai frumoasă și cum până în portul Skiathos nu facem mai mult de o oră și jumătate, cercetez Navionicsul pe unde am putea încropi o rută.

-Am putea să dăm ocol Skiathosului. Învârtindu-ne pe după insulă am avea parte de câteva ore de sailing și am ajunge în port dupăamiaza.

Apare grecul, proprietarul bărcii de pescuit. Ne mulțumește pentru ajutor și ne povestește despre tinerețea lui, când în acest loc nu exista decât un golf împădurit în care-și adăposteau bărcile câțiva pescari.

Timpul trece și pregătim ieșirea în larg. Dezafectăm springul ce ne-a ținut aseară, ne luăm rămas bun de la nemți, după care ieșim cu Mike la timonă și Dorin la vinciul ancorei.

De cum scăpăm de dig, ne ia marea în primire. În urma furtunii au rămas valuri de 1,5m. Mare de gradul trei, cu coame de spumă pe unele valuri. Ridicăm velele și dintr-o dată prindem aripi. Vântul de care n-am prea avut parte în această călătorie e în pânzele noastre acum. O bucurie ascunsă ne luminează privirile. Mă uit la Dorin și pare prins și el, într-o oarecare măsură, de câmpul de forțe ce inundă greementul.

-Ei, ce zici de ziua asta? îl întreb, nereușind să-mi ascund încântarea.

-Mdaaaa, mustăcește matelotul, cam de aici ar începe partea interesantă!

Ne angajăm cu vânt strâns din tribord între Skiathos și Skopelos. Teranga urcă și coboară crestele lichide într-un tangaj pronunțat, lansând de sub etravă jerbe de spume. Îmi place atât de mult încât îi permit Eului să se dizolve în masa yachtului. Secretul, micul secret al oricărei reușite stă în fuziunea plenară dintre actant și obiectul acțiunilor sale. Proiectarea propriului Eu într-un obiect sau într-o altă ființă, locuirea acelui obiect sau ființe cu propriul suflu îi dă actantului control total asupra percepțiilor avatarului său, îl face să anticipeze în celulele sale, cu simțurile sale, energiile avatarului, forțele la care este supus și intențiile sale, și din această cauză îmi pare de-a dreptul profetic ce a scris Alexandru Brăduț Șerban, un tânăr alpinist a cărui cruce ruginește printre lespezi, sub cerul de azur al Retezatului: „Muntele are viață, el trăiește nu numai prin floră și faună, ci și prin stâncă și piatră, viața minerală. Iar dacă ești mai aproape de stâncă și o pipăi cu degetele și o mângâi cu palmele și o îmbrățișezi cu brațele și o săruți cu buzele, atunci muntele trăiește și prin tine”.

Mă uit cu coada ochiului la Mike ce ține cursul pe fundalul viu al mării și în starea de expansiune în care mă găsesc mi-e suficient ca să simt în palme arcul timonei ce vibrează la unison cu etrava și greementul.

-Dorin, hai la timonă!

-Eh, contracarează musul, nu suntem copii să volănim cu rândul!

Ah! Păcat! Știu că musul nu e atât de obtuz încât să nu cupleze la acțiune, dar de data asta îl simt în defensivă din cauza unei răni proaspete. Azi dimineață, din prova Terangăi unde desfăceam springul de la tachet am surprins momentul în care musul a coborât pe chei, pornind glonț către celălalt capăt al springului, legat la baba. Musul n-a plecat la comanda skipperului, ci a fost un gest spontan ce dovedește că era integrat la bord, dar cu spatele, fără același unghi de panoramare, coskipperul a pus mâna pe parâmă înaintea lui:

-Las` c-o strâng eu!

Chiar și pe mine, de la zece metri distanță, m-a durut! Musul a primit lovitura în plex și n-a mai avut aer. A înjurat amarnic, cu sete, apoi s-a retras înapoi în cockpit numai el știind cu ce gânduri. În aparență filmul a curs mai departe, dar refuzul musului de a primi felia de tort trădează un stop cadru intern. Îl cunosc și pe Mike și știu că n-a vrut să-l rănească, dar probabil Mercur care în acele momente era retrograd, și-a râs de noi…

Ca să trecem printre insule am renunțat la viteză, strângând vântul aproape la maxim. Avem insula Aspronisi la travers și suntem pe cale de a schimba drumul de la 320 la 300, când apare Constantin pe Whatsapp:

„Unde mergeți?”

„Facem roată insula”

„Nu e bine. Dacă nu veniți acum în port, nu va fi loc de acostare”

Oooops! Parcă o umbră rece s-a întins deodată pe mare… Sună telefonul: e tot Constantin.

-Kirule, nu e de glumă! Astă iarnă furtunile au distrus pontonul și astfel a redus la jumătate numărul locurilor de acostare. Fiecare firmă de charter are asigurat prin contract un singur loc, așa că e bătaie la chei în fiecare seară. Dimineața se mai găsesc locuri că pleacă yachturile, dar după prânz e mare noroc dacă se mai eliberează vreunul. Eu cobor acum în port și dacă găsesc loc liber, veniți glonț căci n-am nici un drept să-l țin ocupat.

-Ok!

Aud un ok chinuit, pe care l-a rostit gura mea, nu eu, căci eu locuiesc în corpul Terangăi ce vede doar că marea e largă și vântul favorabil. Coșul pieptului e încă umflat când subconștientul aruncă ancora cu aplomb. Situația e distructivă. Ancora grapează fundul amenințănd cu distrugerea. Stop! Ca dintr-o călătorie metafizică mă întorc înapoi în corp și dintr-o dată eu sunt eu și Teranga e Teranga. Deocamdată nu e nicio primejdie căci aruncarea ancorei a fost o metaforă, dar în câteva minute Constantin va ajunge în port și dacă sunt locuri libere, n-avem încotro, va trebui să ne întoarcem.

-Așa e când n-ai lucrul tău, mă aud spunând cu obidă, uitând că atunci când n-ai lucrul tău cobori cu bagajul  în spate și pur și simplu nu te privesc reparațiile ce trebuiesc făcute, unde va ierna yachtul, ce fonduri va înghiți…

Jale. Măcar de-ar pica vântul sau măcar soarele de n-ar râde de noi. Brusc frumoasa zi se întoarce împotriva noastră, dar stai, încă n-a sunat Constantin, poate nu sunt locuri! Hai să nu punem căruța înaintea boilor, hai să fim pozitivi! În mod normal ar trebui să pun la capă, ca să nu lungesc eventualul drum de întoarcere, dar nu vreau, încă mai cred că ne vom face damblaua circumskiathosului.

Nimeni nu zice nimic. Teranga taie marea gonind ca să iasă dintre cele două insule. Sună telefonul:

-Întoarceți repede: sunt două locuri libere! Pornește motorul la 2500 de ture și haideți cu viteză maximă că mai vin și alte nave.

-Venim!

De data asta am răspuns eu. Sunt balanță, adică nehotărât, dar cel puțin atunci când iau o hotărâre nu rămân blocat în trecut, pot să mă detașez de ce a fost și ce-ar fi fost dacă… Calculez rapid că pe drumul de întoarcere vom avea vânt de mare larg, ceea ce înseamnă peste șase noduri…

-Mike! Volta în vânt!

Mersul cu vele e ca și coborârea piezișă a unei pante, cu un cărucior. Atunci când ai viteză și intenționezi să faci o curbă bruscă, încotro o faci? Spre poale, sau spre deal? Dacă o faci spre poale, la început cobori mai abrupt, îți mărești viteza și e posibil să te răstorni, pe când dacă te întorci spre deal e mai sigur fiindcă încetinești, doar că trebuie să ai destulă viteză ca să reușești să te întorci complet și să nu te oprești în rampă. Mike virează, dar ori nu avem suficientă viteză, ori virează prea lent și Teranga se oprește cu velele fluturând.

-Abandonează manevra! Ia invers!

Câțiva zeci de metri pătrați de velă nu sunt o joacă și dacă n-ai realizat asta, realizezi imediat când vela se zbate și pocnește cu zgomot. Vela mare e autovoltantă, dar focul nu e și trag cu nădejde de parâma furlingului. Discul e mic și vântul, atât cât prinde în cute, îmi pune serioase probleme. Căruciorul s-a oprit pe curbă de nivel, panta nu îl mai ajută și cumva trebuie să se miște din nou.

-Pornește motorul!

Mike pornește motorul iar focul e strâns aproape tot…

-Încă o dată!

Reluăm manevra și de data asta întoarcem fără probleme. Din toată ziua de sailing ne-a mai rămas doar sprintul final și dacă Dorin refuză timona, o să mă joc eu. Mă așez în spatele consolei de navigație și cum pun mâna pe timonă mă branșez la circuitul energiilor. Brusc îmi readuc aminte momente din trecut. Mi-am încropit un track pe Navionics căci în gura portului sunt câteva insulițe cu apă mică de jur împrejur. Pentru început voi ține sudul cale de o milă și jumătate, după care voi dubla insula Arkos pe după far.

Avem în prova babord un velier ce ne taie calea. După direcția pe care o ține pare să vizeze portul. Ah! Sper să le-o luăm înainte! Dacă aș vira 25 de grade spre tribord as scurta ruta, dar aș avea vântul din pupa, ceea ce ne-ar încetini, așa că las așa, urmărind în continuare azimutul sub care văd velierul.

Pare să fie o navă mai mare decât Teranga, probabil un 42. La velatura pe care o are, precis e mai rapidă. Încet ne-o ia înainte și singura nădejde e în motor. Ajungem în punctul în care va trebui să schimbăm direcția, prin pupa velierului.

-Mike, pregătește volta!

Mike știe ce are de făcut. Rotesc timona și aduc nava cu vântul din pupa. Velele flutură, yachtul se poticnește și-l văd pe Mike țâșnind apre catarg: s-a încurcat școta focului!

Sună telefonul. E tot Constantin:

-Da!

-Unde mergeți iar? Nu v-am spus să vă grăbiți în port? Sunt numai două locuri libere…

-Venim, venim!

-Unde veniți, că ați luat-o spre Skopelos! Întoarce acum!

-Tocmai am întors!

-Trebuia să întoarceți demult! Deja e prea târziu…

Cât timp am conversat cu Constantin, am scăpat direcția și Mike nu reușește să strângă focul. Nu înțeleg ce vrea Constantin, de ce trebuia să fi virat demult când tocmai virăm unde trebuie virat și cu telefonul la ureche nu pot să văd harta de pe Navionics și nici să țin timona cum trebuie. Situația mă umple de draci. Îmi vine să arunc telefonul cât colo și în cele din urmă reușesc să închid. Țin velele fluturând, Mike reușește să strângă focul și facem volta, Verific direcția: suntem fix pe track. Ce vrea Constantin? Sper să nu mai sune…

Velierul din față e un Beneteau. După velatura desfășurată, după lățimea pupei și după cele două timone, e mare, mai mare ca noi. Navigăm cu toate pânzele sus, cu aceeași alură și cu motorul la 2500 de rotații și abia, abia recuperăm din distanță. Teranga gonește ca un pur sânge și în cele din urmă ajungem bord în bord cu Beneteaul. În celălalt cockpit un echipaj de tineri se bucură de sailing. Sunt în babordul Beneteaului, am în față micuța insulă Maragos ce închide gura portului și ar trebui să vin spre tribord, adică spre Beneteau, să-i tai fața. Dacă țintește portul, nu e o problemă căci va vira și el, dar dacă nu vrea să intre în port va veni fix peste noi. Stau cu ochii pe Beneteau și nu văd nicio schimbare de drum. Pfui! N-am ce face, încetinesc. După ce m-am chinuit atât să le-o iau în față, las să mă scurg în pupa lui în timp ce-i urmăresc manevra. De cum rămân în urmă, virează în babord, deci nu vrea să intre în port. Măcar atât! Beneteaul se duce dincolo de Marangos în timp ce noi intrăm printre insulele Maragos și Arkos, în umbra lui Arkos.

-Strângem velele!

Echipajul sare la parâme și-ntr-o clipă vele se resorb. Canalul dintre Maragos și uscat nu e foarte lat și taman unde e mai strâmt ne încrucișăm cu o șalupă în plină viteză ce duce turiști surâzători la o plajă privată de pe Arkos.

Gata, suntem în linie dreaptă spre port. Beneteaul și încă un velier ce se juca în față s-au dus aiurea, așa că probabil n-a ocupat nimeni cele două locuri libere. Mai rămâne menevra de acostare cu pupa, cu vânt puternic din travers și Constantin de față. Preconizez c-o să mă umplu de draci, dar asta e, karma! Caut din priviri taverna Mariei și găsesc în dreptul ei cele două locuri libere, de o parte și de alta a unui yacht. Unde o vrea Constantin să acostăm? Ne face semn unde. Gata, știu unde trebuie să ajung, de aici înainte încep calculele și aproximările. Mă apropiu și fac rondoul, apoi pun mașina pe înapoi. Nu sunt în dreptul locului de acostare fiindcă voi avea derivă din cauza vântului puternic din babord. Dorin și-a luat în primire postul de la vinciul ancorei, iar Mike a rămas pentru manevra parâmelor.

-Lasă ancora!

Abia a început vinciul să huruie când îmi dau seama că deriva e mai mare decât am aproximat …

-Oprește! Ancora sus!

Rondou. Încerc să mă poziționez un pic mai în lateral, dar n-am apreciat corect și sunt poziționat chiar mai rău ca înainte. Încă un rondou. De data asta îl iau mai larg și pot începe manevra fix cum îmi convine.

-Lasă ancora!

Încă nu sunt expert în aproximarea distanțelor, dar pare să fim la cinci lungimi de barcă de chei. Vin cu pupa direct pe yachtul în tribordul căruia intenționez să acostez și urmăresc cu satisfacție cum deriva mă mută unde trebuie. Totul pare să fie ok și pentru prima dată îl caut cu privirea pe Constantin, care… nu-i! Ciudat, dar n-aș putea spune că nu-mi convine. Vinciul huruie în prova și metru cu metru ne apropiem de mal. Numai de-aș fi aproximat cum trebuie momentul ancorării! Dacă mai rămâne ceva lanț, treacă, meargă, dar ar fi penibil și trist să se termine lanțul la câțiva metri de chei.

A apărut și Constantin. Mike îi aruncă parâmele pe rând și eu țin yachtul la un metru jumate de chei. Se pare că a ajuns lanțul! Odată ce nava e legată, dau fuga în prova să mă asigur că totul e ok.

-Hai ajută-mă! îmi cere Dorin.

-Ce s-a întâmplat?

… dar deja mi-am dat seama: s-a terminat lanțul și a sărit de pe vinci! Împreună cu Dorin tragem de capăt și recuperăm atâta cât să-l punem înapoi. La fix!

Revin în cockpit.

-N-ai deschis balconul pupa, mă dojenește Constantin.

Trebuia să fi omis ceva. Las pasarela și e puțin departe.

-Mărește turația și mai trage de ancoră.

Măresc. Teranga se forțează și abia mai recuperează câțiva centimetri spre chei: de-am fi avut ancorajul ăsta astă noapte! Se ajustează parâmele. Gata, pot opri motorul.

Punct final. Coborâm pe rând pasarele și ne îmbrățișăm cu Constantin.

-Bun venit acasă!