Ultima zi. Ca pentru a sublinia părerea de rău și vremea e mohorâtă. La prima oră mutăm mașinile la Sremska Mitrovica, apoi strângem tabăra și ne pregătim să ieșim pe râu.
Veteranii nu agreează această etapă. Confluența Drinei cu Sava e foarte aproape ceea ce înseamnă că din cei 45 de kilometri până la finiș mare parte sunt pe Sava, despre care se spune că este un râu lent. Juniorii, Marco și Radu, se dau loviți în aripă și rămân să mute mașina, prilej pentru mine și Mike de a abandona caiacele de plastic și de a prelua Endorfinul și Lady Ga Ga.
Bogdan a plecat dis de dimineață și ne trimite un SMS încurajator: Sava are curent și vântul bate din spate. Pornim și noi.
Ieșirea pe râu se face anevoie. Malul înalt și abrupt nu ne lasă să coborâm decât printr-un singur loc ce ne scoate într-un cot al râului în care apa se izbește drept în mal. Cosmina pornește prima, dar nu apucă să iasă suficient și curentul Drinei o readuce în punctul de start încurcând caiacul periculos printre crengile unei tufe de pe mal. A doua tentativă eșuează din nou și abia a treia oară suntem destul de învățați ca să scăpăm din capcană.
Deocamdată vântul puternic ne e potrivnic obligându-ne la padelat. Efortul ne încălzește așa că hainele dispar una câte una în calele caiacelor. Scăpată în câmpie, Drina se lățește atât de tare încât la confluență pare de mărimea Savei.
Sava este un râu navigabil, ceea ce face ca printre sălciile de pe mal să apară diferite panouri cu semne necesare traficului. Chiar dacă plutind odată cu curentul am fi tentați să bagatelizăm viteza, panourile ce afișează kilometri ne atrag atenția că ne deplasăm cu aproape 5 km/h chiar și atunci când nu vâslim.
Odată cu schimbarea râului se schimbă și peisajul. Dacă Drina era nestatornică alunecând la vale de pe un braț pe altul, Sava pare definitiv canalizată pe albia ei marcată la țărm de un șir neîntrerupt de sălcii bătrâne. Cu toate că parcursul meandrat ne rotește față de soare ajutându-ne să ne bronzăm uniform, peisajul cade în monotonie. În trecut regatele continuau până în Belgrad, însă mare parte din participanți considerau că nu e interesant așa că s-a ajuns la devansarea finișul cu mai bine de 60 de kilometri. Pot să înțeleg acest punct de vedere, dar pentru mine a fi în natură este de ajuns. Padelatul ritmic îmi asigură tonusul, iar ciripitul păsărilor, legănatul molcom și calmul din jur creează condițiile ideale de a rămâne cu mine însumi.
Kilometri se succed cu rapiditate și semnele orașului apar tot mai evidente. Un șantier naval se scurge pe lângă noi într-o ambianță industrială ce mixează zgomotul motoarelor cu zăngănitul fiarelor, apoi, neclintite și tăcute defilează vechi coșuri de fum din cărămidă și hale industriale decrepite, căzute în uitare. Pe deasupra sălciilor se disting în depărtare acoperișuri și turle de biserici, dominate de picioarele unui pod hobanat ce marchează finișul.
Debarcăm pe plaja cu prundiș a clubului de canotaj „Val” unde suntem așteptați de Radu și Marco. Cu caiacele la picioare facem o fotografie de grup în amintirea regatei, după care urmează complicata operațiune de strângere și împachetare a echipamentului. Mutarea mașinilor de colo-colo a făcut ca lucrurile tuturor să se amestece în așa măsură încât trebuie să scoatem totul din mașini într-o grămadă impresionantă din care fiecare îți extrage propriile piese. Febra întoarcerii acasă pare să ne fi prins și alternăm strângeri de chingi cu strângeri de mâini cu alți participanți la regată de care urmează să ne despărțim.
La ora 17 pornim spre Belgrad, dincolo de care oprim într-un sat unde câțiva localnici ce vorbesc românește ne recomandă pentru cină castelul unor țigani. Marele nostru gastronom, Grasu, optează pentru un gril combinat specific sârbesc ce se dovedește extraordinar și mai departe, pe muzica lui Goran Bregovic, ieșim din Serbia nu prin rezervația Deliblatska Pescara ci pe drumul principal.
Alte imagini: