La sosire (asta se întâmpla cu aproape 10 zile înainte) fusesem, desigur, în piaţa de peşte a Cataniei. Era după-amiaza, deci ora la care marfa și pescarii dispăruseră lăsând în urmă ambalaje împrăştiate pe caldarâm, printre care un stol de pescăruși vocali răscoleau încă, amăgiți probabil de mirosul peștelui.

De data asta mi-am luat aparatul foto şi am plecat de dimineaţă. N-am greşit. Fără a fi efervescent, locul era înţesat de lume şi de o întreagă faună marină. Parcă pentru a respecta muţenia peştilor, clienţii îşi comandau marfa din gesturi sau uşoare mişcări ale capului. Corpurile reci, cu ochii larg deschişi şi sclipiri metalice ar fi trebuit să impresioneze şi dacă nu o făceau e numai fiindcă peştii nu prea au expresie. Piaţa duhnea, dar nu-mi păsa. M-am plimbat cu aparatul la ochi pe la toate tarabele, fără ca cineva să se uite strâmb, printre toni, anghile, peşti de aluminiu, pisici de mare, caracatiţe, scoici sau peşti spadă.