Să fii autentic este deja o calitate, dar dacă ai deschiderea de ai lua cu tine și de ai învăța și pe cei pe care îi inspiri, este cu atât mai merituos. Așa trăiește și așa face prietenul meu Marius. Tonusul și veselia lui directă este molipsitoare așa că nu e de mirare că atunci când a postat pe FB anunțul unei ture de iarnă cu bivuac a strâns suficiente likeuri cât să umple două mașini.

Săptămâna premergătoare a trecut cu ochii la buletinele meteo. Era cald. La oraș ploua continuu și diluvian și nici pe munte nu era prea bine, totuși, pe sfârșit de săptămână prognoza era în răcire. Am sperat că urcând la altitudine ploaia se va transforma în ninsoare, dar n-a fost așa: în lumina parcimonioasă a zorilor, Padișul zăcea tăcut sub un strat greu de zăpadă peste care ploua abundent. Când motorul mașinii s-a oprit, m-a apucat lehamitea. Nimic nu e mai demoralizant ca o minciună și peisajul hibernal era o minciună!

Padișul sub ploaie

Am ajuns la cabană cu hainele șiroind. Podul în care urma să ne instalăm era uscat, dar rece. O vreme ne-am învârtit fără rost, parcă nevenindu-ne a crede că asta e tot, apoi, unul câte unul ne-am desfăcut bagajele și ne-am întins izolirele. Afară, ploaia avea tendința de a se transforma în lapoviță, ceea ce ne dădea speranțe. Ca să ne îndulcim traiul am ronțăit primele bancuri laolaltă cu niște alune și gestul a fost suficient pentru a umaniza locul și a începe să ne simțim bine.

Am plecat

Cu puțin înainte de prânz ne-am echipat și am pornit către Cetățile Rădesei. Ningea cu fulgi moi ce se topeau pe haine, dar pe brazii înghețați se lipeau, dându-le un aspect marmorat. Fuioare de ceață imersau peisajul în masa lor amorfă iar rafalele de vânt ne obligau să înclinăm privirile spre pământ. Nu erau condiții de vis, dar ne satisfăceau. De jur împrejur totul era alb, într-un peisaj cu desăvârșire tăcut. Albul imaculat are un efect purificator și dacă e ceva care poate să-și spele psihicul, peisajele montane cu zăpadă neîncepută sunt acelea. După o rătăcită în buclă am ajuns în Vărășoaia și de aici la bifurcația la care urma să părăsim drumul spre creastă și să intrăm în pădure.

Reacție în lanț

Pădurea era plină de doborâturi, dar brazii smulși nu erau cele mai mari obstacole. Cu cât ne apropiam de portalul Cetăților valea se stângea în jurul nostru, solicitând atenție. Ne-am regrupat sub bolta de piatră, la hotarul incert unde zăpada ceda în detrimentul poleiului. Dacă vara pragurile de piatră puteau fi escaladate ușor, acum acest lucru devenea riscant așa că ne-am mulțumit cu tura de suprafață și am făcut cale întoarsă.

Fantomatic

Temperatura în scădere ne solidifica hainele, ceața tot mai deasă amenința să ne separe iar zăpada se aduna în troiene pe tălpile rachetelor, îngreunându-ne pașii. Am ajuns înapoi la cabană înfometați, dar binedispuși, cu fericirea celui ce și-a făcut damblaua. Seara se anunța lungă și pentru a putea petrece mai bine ne-am mutat în cămăruța de jos unde ne puteam așeza în jurul unei mese. Primusurile au început să sfârâie și încăperea s-a umplut de mirosul mâncărurilor și de aburul ceaiurilor. Cine crede că o vilă cu piscină poate aduce fericirea, sigur n-a încercat o seară insalubră cot la cot cu niște bolunzi:

-Ioane cu Măria lui ajung în Rai unde nu contenesc să se minuneze de trilul păsărelelor și de verdele nesfârșitelor plaiuri ale vânătoarei. „Vezi băi, Mărie? Puteam fi aici de 20 de ani, dar tu nu: să mâncăm sănătos, să mâncăm sănătos…”

Chiar dacă jos, în cele din urmă am cedat ispitei de a face focul, pentru noapte am urcat în podul rece, unde temperatura ce a coborât la -6C asigura un aer uscat. Înveliți în sacii de dormit ne-am reîntors la fericirea primară a somnului culcușit: e foarte confortabil să ai casa ta în care să te simți protejat, însă temporar e plăcut să restrângi acest confort până ce ajungi cu genunchii la gură și mâinile cu pumnii strânși deasupra.

*

Duminica a început la ora 6. Nasul scos afară din sac ne avertiza că trecerea la programul matinal s-ar putea lăsa cu chiuituri. Ne-am adunat din nou în jurul mesei și a primusurilor cu ajutorul cărora ne-am umplut termosurile cu ceai și înainte de ora 8 eram din nou pe rachete, în drum spre creastă.

O nouă dimineață

Dacă ziua de ieri a fost udă, cea ce stătea să înceapă promitea să fie superbă. Cele câteva grade lipsă făceau ca zăpada să fie numai bună de umblat iar petele albastre de pe cer promiteau raze de soare. Pentru a nu reface traseul din ziua precedentă am ales varianta mai scurtă, dar mai accidentată, peste vârful Vărășoaia.

Între plafoane

De jur împrejur munții erau albi. Jos, în depresiunea Beiușului plafonul de nori masca așezările iar sus, deasupra noastră, un alt plafon tăia creasta cu o linie dreaptă. Ne-am luat gândul de la razele de soare, dar cu tot urcușul pieptiș, nu ne-am lăsat până ce n-am ajuns pe culme. Un ansamblu de brazi troieniți făcea oficiul de monument al eroilor la poalele cărora ne-am tras câteva poze, apoi am făcut cale întoarsă pe propriile urme, ca-ntru-n perfect exercițiu al inutilității.

La monument

Ultimul act a fost dezghețarea mașinilor și punerea lor în stare de funcționare. Cu chederele lipite și caroseriile încărcate de gheață păreau expresia perfectă a unor cazemate însă odată motoarele pornite căldura și-a făcut treaba ajungând înapoi în oraș la vechea lor înfățișare.

Orice plecare este un reset al cotidianului și cei ce se întorc știu asta cel mai bine.

Alte imagini: