03.01.2016

Seara trecută a fost scurtă. După tot ce am trăit în cursul zilei am adormit de cum am lăsat capul jos, dar diferența de fus orar și insomnia datorată lipsei de aclimatizare ne-a dat de furcă în puterea nopții. Fidel obiceiurilor sale, la ora 3 Grasu iese să-și prepare cafeaua, dar diferit de zilele trecute intră repede înapoi reluându-și locul în sacul de dormit. Se pare că afară e frig.

*

La ora 6 e ziuă. Îl urmez afară pe Grasu, lăsând-o pe Cosmina să mai doarmă. Dovada temperaturilor scăzute e în stropii de condens ce au înghețat pe tendă. Vremea e minunată însă uriașul perete din fața cortului ne ține în umbră. Până să ajungă soarele să ne dezmorțească propun să dăm o fugă spre fereastra văii Alpamayo pe cărarea ce iese din circul glaciar ținând curba de nivel.

Creasta Alpamayo

Pornim doar cu aparatele foto. Odihniți și fără bagaje putem sprinta, ceea ce nu ne împiedică să gâfâim la cel mai mic urcuș. La ora asta norii n-au apărut încă și vârful Alpamayo (5947m) strălucește în toată măreția sa. Aspectul lui simetric, scos în evidență de o fotografie participantă la un salon artistic din Munchen, a făcut să fie declarat în 1966 „cel mai frumos munte din lume”. Probabil că cei ce se apropie de el au parte de unghiuri senzaționale, dar fără intenția de a-i știrbi prestigiul, ni se pare că uitându-ne de-a roata mai sunt cel puțin cinci vârfuri la fel de frumoase, inclusiv vecinul lui mai falnic Nevado Quitaraju de 6036m.

Revenim la cort. Micuța noastră escapadă a durat o oră și jumătate. Azi avem de urcat 500 de metri până în trecătoarea Punta Union, punctul cel mai înalt al rutei Santa Cruz situat la 4750 metri altitudine. Umbra peretelui încă nu s-a dat la o parte așa că strângem tabăra înfrigurați, ne tratăm cu un ceai de coca și la ora 9:20 pornim.

Taullipampa rămâne în urmă

Poteca urmează direcția văii urcând ușor o muchie ce conduce la un bot de deal pe care se disting câteva serpentine. Primele minute sunt OK, însă foarte repede urcușul ne istovește obligându-ne să poposim mai repede decât ne așteptam. Grasu, mai potent, a luat-o înainte în timp ce noi încercăm senzația de răsfăț de a sta tolăniți pe pământ. După câteva minute de popas, timp în care respirația își recapătă ritmul primii pași sunt sprinteni, apoi suflul se îngreunează treptat până ce devine șuierător, după care o senzație de sfârseală ne obligă să căutăm cu privirea un loc în care să ne așezăm. Între două popasuri succesive nu reușim să facem mai mult de 50 de pași, adică insignifiant raportat la distanța pe care trebuie să o parcurgem. La fiecare oprire avem senzația că suntem la capătul puterilor, că va trebui să abandonăm, însă îndată ce respirația se liniștește constatăm uluiți că suntem ca noi… preț de alți 50 pași. Acesta e soroche – răul de altitudine și dacă ținem să urcăm trebuie să o facem în salturi mici. Peruanii spun că furnica mititică reușește să urce muntele uriaș prin tenacitate și perseverență.

Furnica

Hotărâm să facem ca furnica și cu ochii în pământ înaintăm, mai mult târându-ne. Câteodată, rar, ne ridicăm privirea spre creasta de piatră ce închide căldarea și nu ne vine să credem că trebuie să urcăm până acolo. Ore întregi nu facem decât să împingem rucsacurile câțiva pași înainte, după care să ne trântim pe jos. Pe unele porțiuni poteca e nămoloasă, ceea ce ne vămuiește și mai mult energia și mai rău, ne împiedică să ne trântim acolo unde ne lasă puterile. Așezat pe rucsac am timp să filosofez și să compar starea actuală cu răul de mare pentru care marinarii au o vorbă: la început te îngrozește gândul că vei muri, apoi te îngrozești că nu, nu vei muri. Până și porțiunile de potecă ce de la depărtare păreau orizontale, atunci când ajungem să le atacăm se dovedesc în pantă și singurul lucru ce ne mai revigorează e peisajul magnific al pereților și ghețarilor ce ne domină.

Vârfurile din jur

Între două popasuri succesive Grasu face mai mulți pași și distanța dintre noi a crescut încetul cu încetul. Silueta lui minusculă ne-a arătat o vreme pe unde șerpuiește poteca, apoi a dispărut total învinsă de distanță și de țancurile de piatră. Câteodată ne mai încrucișăm cu turiști ce coboară spre Taullipampa și îi întrebăm cât mai avem până în trecătoare, dar indicațiile lor sunt relative, singura certitudine fiind că mai avem.

Fiecare salt ne aduce mai aproape de peretele lui Nevajo Taulliraju. Câteodată distingem un huruit lugubru ce nu poate fi decât zgomotul unei căderi de bolovani, altădată vedem mici avalanșe de zăpadă cernindu-se prin jgheaburile verticale. După ore întregi de trudă am căpătat suficientă altitudine pentru a vedea sub noi laguna verde turcuaz de la baza peretelui, ba chiar privind în lungul văii pe care am urcat din Cashapampa zărim aproape tot parcursul zilelor trecute și pata inconfundabilă a Lagunei Grande. Folosim popasurile dese nu doar pentru a ne revigora, ci și pentru a încerca să ne impregnăm cu impresia de măreție a acestor munți ce domesc într-o pace ireală, departe de marele zgomot al orașelor.

Valea pe care am urcat. Jos se vede Laguna Grande

De la o vreme doi câini s-au luat după noi. De talie mică, unul galben, comun, celălalt gri, pătat ca o hienă. Sunt cuminți, urmându-ne docili, trântindu-se pe jos atunci când și noi o facem și pornind la drum imediat ce ne văd ridicându-ne rucsacurile.

După cinci ore de la plecare creasta ni se pare în sfârșit aproape, ba chiar deslușim pata unui indicator roșcat cum sunt toate indicatoarele de pe Santa Cruz. Pentru prima dată întrevedem capătul eforturilor noatre. O siluetă umană așteaptă lângă indicator și geaca portocalie nu lasă loc de îndoială. Momentul întâlnirii se consumă cu urale. Grasu ne așteaptă de vreo trei ore aproape convins că vom abandona și va coborî, nu prin trecătoare, ci înapoi la Taullipampa. Chiar dacă nu suntem pe un vârf avem sentimentul izbânzii. Facem câteva fotografii împreună, mai privim o dată magnificul peisaj din urmă, după care pășim prin Punta Union și începem coborârea de cealaltă parte a muntelui.

Punta Union

În jos picioarele merg singure. Fără a mai fi gâtuiți de lipsa oxigenului putem, în sfârșit, să mărșăluim îndelung, nefiind necesare popasurile.

Aspectul muntelui s-a schimbat. Coborâm abrupt spre o vale largă, curbată, cu versanți scunzi, înierbați. Un șes cu aspect de pășune găzduiește câteva ochiuri de apă, exact ca prin Făgăraș. Dacă inainte de trecătoare am străbătut o lume fascinantă complet străină de cea cu care fusesem obișnuiți, aici peisajul ne este extrem de familiar.

De cealaltă parte a muntelui

Este ora 16 și nu am mâncat nimic de azi dimineață. Cu toate că pierdem altitudine ne simțim încă capul strâns ca într-un clește ce presează în spatele urechilor. Efortul își spune cuvântul și ne e clar că trebuie să ne oprim, în plus vremea s-a stricat și scurte reprize de ploaie cernită din norii încă răzleți ce se fugăresc peste creastă ne îndeamnă să căutăm un loc de cort. După ce terminăm coborârea abruptă, la 4400 de metri altitudine găsim o mică terasă pe malul primului lac. Deja suntem rodați și ridicăm cortul la repezeală, apoi ne aruncăm asupra bucatelor.

Tabăra 4

Repaosul e binevenit. Ne întindem în cort privind afară oglinda lacului distorsionată de picăturile de ploaie, apoi se înserează și cădem într-un somn reparator odată cu câinii ce sforăie la urechea noastră, dincolo de materialul subțire al cortului.

Alte fotografii:

Mai departe:

Save

Save

Save

Save

Save

Save

Save

Save

Save

Save

Save