Căutările mele menite a descoperi râuri frumoase (vezi https://www.proexpedition.org/lumea-apelor/) m-au dus la Suplacul de Barcău.
Trebuia să-mi dau seama că e un loc fain, după nume. Suplac vine din maghiarul „szep”, adică frumos, iar barcău e o barcă mai mare 🙂
Am mai oprit cândva pe barajul lacului de acumulare, dar atunci locul nu mi-a făcut o impresie deosebită. Totuși, cercetând împrejurimile cu ochiul aerian a lui Google am descoperit la coada lacului o minideltă și mai mult, un sector de câțiva kilometri de defileu împădurit prin care râul meandrează înainte de a se vărsa în lac. Regiunea promitea să fie sălbatică așa că mi-am propus să o explorez din caiac.
Am ajuns pe malul lacului după prânz și am lansat caiacul printre doi pescari care n-au avut nicio obiecție. Deși vremea era frumoasă barometrul interior indica furtună, neliniștindu-mi subconștientul. N-aveam fustița caiacului și nicio haină de schimb, dar nu mi-am făcut sânge rău gândindu-mă că la o adică mă voi putea adăposti sub uriașul acoperiș al viaductului ce traversează lacul.
Știam de pe Google că gura de vărsare a Barcăului e destul de bine centrată față de lac așa că ajuns sub viaduct și am luat-o în lungul lui, simțindu-mă printre stâlpii înalți ca într-o catedrală.
Tablierul din beton îmi întorcea chiotele sub formă de ecou, iar pilonii groși se înșirau unul după altul ca niște pereți compacți.
Până să ajung în mijlocul lacului și să o iau spre presupusa gură a râului, vremea s-a schimbat adeverindu-mi neliniștea interioară. Un cumulo nimbus de toată frumusețea își arunca asupra mea umbra lui de balaur,silindu-mă să rămân la adăpostul viaductului.
În câteva minute s-a pornit o ploaie zdravănă ce a albit peisajul ca o ceață. Buncărul de beton mă proteja perfect, însă deriva de vânt mă obliga să vâslesc mereu pentru a rămâne la adăpost.
În scurtă vreme din înalt au început să se reverse adevărate cascade de care trebuia să mă țin la distanță. Situația devenise inedită.
Am stat la adăpost aproape o oră, dar n-a fost timp pierdut. Extras trup și suflet din cotidian am început să pulsez în ritmul naturii înconjurătoare. Paradoxal, clocotul din jur mă liniștea, era ca un fel de „încălzire”, de pregătire pentru ce va urma. Treptat, lumea din care veneam a dispărut din gândurile mele, înlocuită de o bucurie aproape sălbatică, fără obiect.
După ploaie am vâslit spre coada lacului încercând să localizez printre trestii gura de vărsare a râului. Soarele ce răzbătea în spoturi prin găurile căscate în nori împrumuta culorilor nuanțe și saturații demne de tablourile kitsch.
Am pus cap compas pe un țăruș metalic cu benzi roșu/alb ce părea să jaloneze intrarea pe râu. Deja eram în zona brâurilor de trestie dincolo de care se auzea vacarmul și freamătul păsărilor de baltă: kiri-kiri-kiri, țaaa-țaaaaa, cîrrrr-cîrrrrrr…. Mi-era dor de atmosfera balților!
Pe lângă țărușul metalic se făcea un canal prin trestii, însă nu ducea nicăieri. Am ieșit din nou la apă deschisă și m-am uitat după sălcii. „Sălciile nu cresc decât pe malul canalelor” îmi spusese un pescar din Deltă. Am luat-o spre coroanele verzi ce se vedeau peste stuf și în scurtă vreme eram pe râu.
Peisajul era comparabil cu cel din Delta Dunării. La început malurile erau joase, punctate de câte o salcie matusalemică, apoi au apărut copaci în brâuri compacte. Curentul apei era cvasinul.
Singurul aspect negativ era apariția omniprezentelor gunoiae plutitoare, eșuate peste tot. Mizeriile astea îmi cam stricau cheful așa că mi-am spus că dacă va fi să mă implic la toamnă în campania „Let do it România”, aici voi veni să fac curățenie.
După câteva meandre bine conturate am intrat în plină pădure. Canalele împădurite sunt cel mai adesea blocate de arbori surpați, dar nu m-a blocat nici unul. La început am mai întâlnit câte un pescar, apoi am rămas singur, singurel.
Căutasem un râu sălbatic, împădurit până în buză și se pare că l-am găsit! Cu cât mă înfundam mai tare în masa verde eram tot mai fascinat de frumusețea locurilor.
Ca să diversifice peisajul, într-un cot al rîului malurile s-au înălțat. Înspre exterior, acolo unde bătea apa, pantele lor surpate erau modelate și de apa de șiroire.
Vremea se înrăutățea din nou. Mațele aerului ghiorăiau în tunete prelungi ce se suprapuneau într-un concert polifonic. Îmi era tot mai clar că va urma o nouă rundă de ploaie, dar nu-mi păsa.
Cu cât lăsam tot mai în spate lacul, curentul apei creștea invers proporțional cu adâncimea râului. Fiind tulbure, apa nu mă lăsa să văd fundul, însă padela râcâia deseori prin prundiș. Ploaia se pornise și nici urcarea pe râu nu mai era posibilă așa că am scos caiacul la mal, l-am sprijinit la verticală de trunchiul unui copac și mi-am găsit adăpost sub el.
Ploaia nu a ținut mult. Când darabana picăturilor și-a rărit cadența am pus din nou caiacul pe apă și am luat-o spre aval.
Împins de curent am ajuns degrabă în lac. Soarele strălucea din nou. Am vâslit tot mai moleșit către malul unde lăsasem mașina, am încărcat caiacul și am luat-o spre casă.
Alte imagini: