Amarinizare

Yachtul se leagănă ca pe-o mare de gradul trei. Din cușeta prova îl văd pe Mugurel la timonă, bucurându-se de soare. E trecut de ora 8, ceea ce înseamnă că am dormit suficient. Ies în cockpit.
O panoramare a orizontului îmi dezvăluie faptul că am ajuns la Cap Caliacra. Coasta bulgară se termină în mare printr-o faleză alb-roșiatică ce se întinde pe kilometri buni, vegheată de siluetele marțiale ale unor eoliene. Bananec Blues se integrează locului și peisajului prin focul ridicat în calea vântului de vest, dinspre coastă. Motorul tace lăsând loc în registrul sonor pentru foșnetul mării și pentru o mie și-o sută de mii scârțâituri neconștientizate ce fac parte din respirația și viața velierului. Simt soarele cald pe ceafă și-mi prelungesc plăcerea odihnei pe una din banchetele cockpitului, mai precis  trândăvesc bucurându-mă de soare, de universul marin și de dulcea legănare pe val. Cine a rostit prima dată „il dolce far niente” n-a fost străin de ceea ce trăiesc acum. Chiar dacă picotesc, sunt cu porii larg deschiși, absorbind totul prin piele. Recunosc momentele de maximă vulnerabilitate când dai drumul până și aurei să colinde hai-hui, unul din acele momente din care, când te trezești uluit constați că au trecut 80 de ani. Viața pe mare e rezultatul unei combinații de soare, apă și vânt, sărată, condimentată sau acrită cu cele ale echipajului sau ale yachtului, dar în această dimineață ne e servită  cireașa de pe tort…
–    Poți prelua timona? mă întreabă Mugurel.
–     Sigur. Ce curs ții?
–    170!
Abia apuc să mă instalez că Mugurel se lasă ca o cârpă pe balustrada tribord deșertând din prea plinul stomacului. Convulsiile și alura lui chinuită mă readuc pe puntea lui Bananec Blues. Resorbit din astral mă reintegrez momentului și recunosc rușinat că am ascultat cântecul sirenei. Verific compasul, apoi trec la indicatoarele de bord din propria mașinărie. În mare totul e în limite, doar grețometrul e urcat vertiginos spre sectorul roșu. Nu e chiar rău de mare, dar pe acolo.

Trândăveală

Toată lumea s-a trezit, dar nimeni nu reclamă absența micului dejun. Condițiile sunt ideale pentru yachting așa că-l chem la timonă pe Alin:
–    Ține 170! Uită-te la orizont, nu în compas!
Se împart portocale. Sucul dulce acrișor ne remontează. Cu valul venind din travers, Bananec Blues se apleacă într-o parte și-n alta muind și întinzând sarturile alternativ. Urmăresc buclele cablului din oțel și mi se pare periculos de lejer…
–    Constantin! Sartul babord nu e cam moale?
–    Ba da. Ia o cheie și-ntide-l.
Cobor în cabină, deschid chesonul de sub cușetă și scot săculeții cu cartofi sub care stau cutiile cu scule. Odată cu bandarea yachtului îmi simt marea interioară înclinându-se periculos, până aproape de buza paharului. Scot cutia cu scule și trec cu privirea peste cheile fixe. Ochiometric ar fi nevoie de cheia de 17, dar n-apuc să o găsesc căci simt portocala revoltându-se și fug pe punte să-i dau drumul în mare. Zac spânzurat de balustradă urmărind punctele portocalii făcând contrast cu apa nefiresc de albastră, apoi mă clătesc cu apă și mă întorc în cockpit.
–    E ok? mă întreabă Constantin
–    Da. Doar că va trebui să căutați voi cheile, că acolo jos mi se face rău.

Schimbare de drum

Dimineața trece cu exerciții la timonerie. Cunosc sudoarea rece pe care o simți când ești la timonă și auzi vocea căpitanului, de jos, din cabină:
–    Ține odată 170!
–    Mă străduiesc, dar e prima dată când pun mâna pe timonă, se disculpă Alin. Mâine o să fie mai bine.
Alin știe să ducă drept o navă. Pe yachtul lui cu motor outboard nu șovăie. Îl duce unde vrea. Chestie de obișnuință cu yachtul și cu mediul marin. La început reții că e ca la mașină, stânga e stânga și dreapta e dreapta, apoi îți trebuie o vreme până-ți intră în sânge sensibilitatea timonei. Mai greu e să-ți ridici ochii din compas. Atunci când orizontul marin e lipsit de repere, ai tendința să navighezi instrumental, ca pe ceață, doar că instrumentul are inerție și nu afli informația în timp real. E ca atunci când ai joc în volan, poți merge pe drum, dar nu drept ci șerpuit. „Tu mergi vreodată pe direcția pe care ți-am dat-o?” l-a întrebat Constantin pe un cursant ce mergea în zig-zag. „Da, pentru scurte perioade de timp, când trec prin ea”, i-a răspuns învățăcelul. Însă oricât ar părea de greu, pe mare găsești mai tot timpul repere. Noaptea poți să te raportezi la o stea, iar ziua la reflexia soarelui în apă. Dacă e înnorat sau soarele nu ți-e în față, poți să ții neschimbat unghiul sub care tai valurile sau când strângi vântul poți să stai cu ochii pe velă și să urmărești să n-o scapi sub vânt. Câteodată chiar și un nor poate fi luat drept reper, însă doar pentru scurte perioade de timp fiindcă norii sunt tot timpul în mișcare.

Cu vântul în pânze

Mugurel e singurul ce nu ia parte la acțiune. Răul de mare îl ține inert, la orizontală. N-a mâncat nimic și n-a scos o vorbă toată dimineața așa că atunci când s-a împuterit să vorbească, ne-a surprins pe toți.
–    Căpitane, care e cel mai apropiat port? Te rog, du-mă la uscat…
–    E rău, rău?
–    E rău.
–    Chiar vrei să ieși? O să-ți treacă. La un moment dat răul cedează și cînd trece, trece ca luat cu mâna. Nu rămâne nimic. Când am plecat la Istanbul, în tura cu cafa, am zăcut cu rău de mare 56 de ore, dar când a trecut, a trecut definitiv.
–    Nu mai pot căpitane. Eu sunt predispus la rău de mare și am încercat, dar e prea mult. Te rog, du-mă la țărm.
Constantin coboară în cabină, butonează chart plotterul și comandă:
–    Schimbă pe 220!
Lucrurile s-au întâmplat atât de iute încât nu-mi vine să cred. Și eu am zăcut cu rău de mare în fiecare călătorie, dar nu mi-a trecut niciodată prin minte să abandonez. Nu nesocotesc ordinul căpitanului, dar simt nevoia să cobor în cabină. Oficial sunt coskipperul acestei croaziere, dar între mine și Constantin dialogul e de la om la om, sincer, direct, fără ascunzișuri sau omisiuni.
–    Constantin, chiar mergem la țărm? Răul de mare va ceda.
–    Uită-te la Mugurel, nu e o muiere. Dacă se cere la uscat înseamnă că e grav și n-am dreptul să-l chinui. Vom acosta la Dinevi.
Cu asta treaba e lămurită. Încă nu pot să cred că Mugurel va pleca. Mi se pare că a cedat prea ușor, că ar trebui să lase loc timpului să lucreze, dar fiecare e căpitanul propriei nave numită trup și artizanul propriei călătorii numită viață. Părăsim direcția 170 cu vânt de travers și strângem vântul pe 220, îndreptându-ne spre coastă. La sud de Cap Caliacra țărmul se retrage într-un larg arc de cerc, din care cauză în dreapta mai ghicim încă uscatul, dar în față nu. Cu noua alură ruliul se combină cu tangajul într-o mișcare complexă, ciclică. Preiau timona și mă proptesc bine pe picioare, cu o mână încleștată pe consola de navigație și cealaltă pe timonă:
-Ladies and gentlemen, this is call the sirtaki dance!

Cap Emine

Îndepărtarea de țărm nu are doar efecte psihologice. Având spațiu suficient între uscat și yacht, vântul de nord-vest ne ridică în față valuri destul de mari prin care Bananec Blues își croiește drum împroșcând jerbe de stropi, pe o mare de gradul 5. Urgisit, echipajul a părăsit cockpitul, în favoarea cușetelor. În depărtare, drept în față, avem un front de ploaie. Norul negru se unește cu marea printr-o pâclă ce trădează aversa. Chiar și fără să mă uit acolo simt ploaia de la distanță. Pe mare obrazul devine un organ de simț ce mă avertizează asupra aerului răcoros ce ne vine din prova. Vom reuși să fentăm vremea rea? Aversa e la 15-20 de mile în față și până vom ajunge acolo e posibil ca vântul să o împingă din calea noastră, totuși, preventiv, îmi îmbrac haina de Goretex.
Chiar dacă va fi udeală, mă bucur de mare și vânt. Cu velele pline, Bananec Blues fuge cu 6,5 noduri. Uneori prova plesnește valul ridicând stropi de apă pe care vântul îi aduce până în cockpit. Aerul pare plin de toate energiile văzduhului și simpla respirație e hrănitoare. Conform buletinelor meteo, mâine vom avea vânt mult mai puternic, însă m-am obijnuit să nu-mi fac griji pentru viitor.
La 15:20 cad primii stropi de ploaie. Norul negru e încă departe în față, ceea ce înseamnă că picăturile ajunse la noi sunt doar un avertisment. Îmi ridic gluga și încep un cântec care să-mi țină companie. L-aș chema pe Marco la timonă, să se umple de senzații, dar n-are rost să se ude gratuit: va avea vreme până-n Grecia.

La timonă

Când trăiești ceva pentru prima dată și n-ai termen de comparație ca să cataloghezi informația, nu-ți rămâne decât să memorezi. Neputând clasifica, nu-ți dai seama dacă ceea ce ți se întâmplă e bun, rău, la limită sau spectaculos. Chiar și acțiunea de a memora e mecanică, neîncărcată cu emoții, adresându-se subconștientului, însă informația rămâne și atunci când apar situații similare îți servește ca referință. Îmi aduc aminte de prima călătorie, când mă întrebam dacă îmi place ceea ce trăiesc fără a putea însă să-mi răspund, însă azi vântul îmi cântă la ureche așa cum nu l-am auzit demult iar yachtul vibrează transmițându-mi  întreaga lui tensiune. Mi-era dor de toate acestea!
Ploaia n-a durat mult și orizontul se limpezește. Pe sub norul negru se întrezărește uscatul. Direcția pe care-o urmăm ne duce spre un cap muntos.
Alin a ieșit la aer. Stă sub roof, adăpostit de stropi și din când în când mai schimbăm o vorbă.
–    Am pierdut balonul de acostare!
Din locul în care stă a surprins desprinderea uriașului balon sferic ce rămâne tot mai mult în urmă în siajul lui Bananec Blues. Nefiind ridicat la bord, balonul era lovit de valuri la fiecare ambardee a yachtului și în final, parâma cu care fusese legat a obosit și-a cedat. Îi comunicăm incidentul căpitanului, dar pe o asemenea mare șansa de a-l pescui cu cangea e cvasinulă așa că ne continuăm drumul acceptând pierderea. Mai mult ca oriunde, pe mare neglijența are urmări.
În bătaia vântului hainele se usucă repede, și-l chem pe Marco să preia timona.
–    Vezi umbra aia în față? Acolo e Cap Emine! Ține prova pe el și doar ocazional verifică direcția pe compas.
Greața m-a părăsit și mă simt mai bine. N-am mâncat nimic de la plecarea din Tomis și pentru prima dată simt gheara foamei. Exceptându-l pe Mugurel ce zace în continuare, echipajul pare electrizat de ideea unei omlete cu murături pe care o consumăm în decorul evanescent al apusului. Ne-am apropiat suficient ca să distingem primele detalii la uscat și Constantin ia legătura prin stație cu autoritățile bulgare cerând acceptul de a intra în Dinevi. Chiar dacă insistăm, precizând că avem la bord un membru al echipajului ce suferă acut de rău de mare, suntem refuzați pe motiv că Dinevi nu este port of entry. Încercăm la Nessebar, dar suntem refuzați din nou, sugerându-ni-se Burgasul în care putem ajunge la orele mici ale dimineții, sau Țarevo, port cunoscut de Constantin, în care am putea intra pe lumină. Pentru Mugurel ar fi mai bun Burgasul, fiind un oraș mai mare și implicit având legături mai bune spre țară, însă pe noi ne-ar aranja Țarevo, fiind mai la sud și Mugurel consimte spre cel din urmă.

Apus la Cap Emine

S-a lăsat noaptea și luminile aprinse la țărm punctează malul. Vântul a căzut aproape de tot și navigăm cu motor. Cobor în cabină unde-l găsesc pe Constantin studiind chart plotterul:
–    Mâine intrăm în furtună așa că ar fi bine să dormim noaptea asta.  Până în dreptul Burgasului nu vor fi probleme și pot face de cart Marco și Alin ținând cursul pe 190, departe de mal, apoi dimineața îi schimbăm și intrăm în Țarevo.

Mai departe: