<< - cuprins - >>

             19 august 2014

Dimineața începe când Grasu zdrăngăne pe la caiace.
-Ce cauți? îl întreb din cort.
-Oala, să fac cafea.
-E în compartimentul din față a lui Endorfin.
Zgomotul încetează. E încă prea devreme ca să ies din cort. Deși s-a luminat, soarele nu a răsărit. Afară trebuie să fie frig, umezeală și țânțari, așa că mă învelesc mai bine în sacul de dormit și îmi continui somnul.

*********************

Când deschid iarăși ochii, e mult mai bine. Lumina portocalie de pe cort nu lasă loc de îndoială. Ies. Grasu își soarbe cafeaua iar Alionte fumegă.
-La 5, când am ieșit pentru prima dată, n-a fost chip să dau de oală din cauza țânțarilor. Știi cum erau pe mine? Trebuia să-mi dau palme continuu și nu mai aveam mâini să deschid tambuchiul.
-Dar canalul l-ai văzut cum fumegă?
-Da. La 5 a fost mai spectaculos: coloane întregi de aburi se ridicau din apă.
-Hai să ieșim cu caiacele.

 

foto: Grasu

N-a trebuit să spun de două ori. Tragem caiacele prin nămol și ne suim în ele stângaci. Chiar în dreptul taberei adâncimea apei e mai mică și curentul se iuțește. Fuioare de aburi se desprind la suprafața apei asigurând caiacelor un pat de vată. Am mai văzut ceață lipită de apă, dar era acolo de când lumea, nu se năștea sub ochii mei. Ne învârtim de colo, colo, doar așa, să tăiem ceața cu provele, apoi intrăm în pădurea inundată. Aici ceața nu mai e atotprezentă, ci apare doar acolo unde vreo spărtură în frunzișul des lasă vreun laser să-l străpungă. Raza incandescentă intră pieziș, lovește apa și o vaporizează, apoi, tot ea transformă norul de vapori în efluvii sclipitoare ce lucesc ireal și nepământean, în umbra codrului. Tot acest transfer energetic se petrece silențios, fără cel mai mic sunet, iar noi ne conducem caiacele tot așa, de parcă ceața ar putea să o ia la fugă la vederea noastră.

 

 

La ora 10 suntem cu toate boarfele împachetate şi o luăm în jos pe canal. Soarele arde deja. În lumina lui crudă, tot farmecul canalului a dispărut. Modi mi-a povestit de un plop trăsnit al cărui trunchi vitrifiat dăinuie singuratic în mijlocul unei poieni ca domul din Hiroshima, sau de plopi bătrâni, de poveste, cu trunchiuri ce nu pot fi cuprinse decât de doi oameni, de herghelii de cai sălbatici ce fornăie şi bat apa în copite când te apropii, dar astea sunt pentru cei ce explorează malul tăind ţânţarii cu macetele. Pentru cei ce înaintează pe apă, doar câteva păsări comune sunt singurul premiu la ora asta. Căldura ne moaie oasele şi parcă şi apa se lipeşte de padelă. După aproape două ore de padelat leneş, ieşim la Dunăre şi începem travaliul contra curentului. Dar măcar aici bate vântul! Azi mai avem multe în program şi ca să salvăm timpul nu mai tragem până la bac, ci ieşim la un mic port pescăresc din nordul aşezării.
 

Mergem să ne luăm maşinile şi-l regăsim pe nea` Petre la fermă. Fire generoasă, ne pune în braţe un pepene abia scos din frigider şi o plasă cu pâine, caşcaval şi ardei şi ne lasă să dăm iama într-un prun în care poamele cresc ciorchini. Vrea să vină cu noi la Dunăre, să încerce caiacele. În timp ce nea` Petre padelează în colo şi-n coace (Lady Ga Ga e atât de stabilă încât nu trebuie să fac pe salvamarul), noi leorpăim la umbră pepenele. Îmi aduc aminte că am în maşină o cutie cu cărţi şi-i fac cadou volumul „Marea Sete”, ceea ce face ca brusc, să fiu privit cu multă preţiozitate. Nea` Petre răsfoieşte cartea, vrând parcă să o dea gata în trei minute, apoi se întoarce către mine:
-Ei, cum de nu te-am întâlnit eu pe matale când mai trăia tata, să ne fi scris o cronică a familiei...
Familia lui a venit la Topalu (topalu = om şchiop, în turcă) acum 170 de ani, ocupându-se cu oieritul şi, făcând se pare avere, din moment ce a avut cu ce să contribuie la construirea bisericii.

Ne despărţim de nea` Petre şi o luăm în trombă spre Jurilovca pe drumurile pustii ale Dobrogei, peste dealuri aride năpădite de eoliene. Despre acest colţ de ţară, Geo Bogza spunea parcă, „fiică de rege get şi de dansatoare tătăroaică”. Îmi place această dualitate definitorie pentru Dobrogea. De-o parte ariditatea sălbatică a ţinutului, de alta fluviul cu noianul său de ape, apoi sărăcia extremă în mijlocul bogăţiilor nemăsurate (peşte, energie etc.).
Debuşăm în portul Jurilovca, înţesat de maşini. Dacă vrem să ieşim azi pe apă, nu e nici-un minut de pierdut, aşa că mergem pe încredere şi parcăm maşinile în rând cu celelalte, descărcăm lucrurile ce par să nu se mai termine, le rânduim în calele caiacelor şi ieşim pe canalul ce duce în Goloviţa.
Îngreunate, caiacele taie apa ca nişte distrugătoare. Lacul ne întâmpină cu valuri leneşe. Nu sunt foarte mari, dar ne zgâlţâie binişor. Avem fustiţele puse aşa că nu ne sinchisim de cele ce încalecă bordajul, însă viteza de înaintare e redusă. Planul iniţial era să ţinem malul spre sud, apoi să traversăm spre Grindul Lupilor unde să înnoptăm, urmând ca a doua zi să atingem Histria şi abia în a treia, Gura Portiţei.

 

Am fost la Histria acum mai bine de douăzeci de ani. O şosea sinuoasă traversa smârcurile şi te lăsa în preajma ruinelor antice, dincolo de care începea lacul Sinoe. Venisem din Constanţa, unde tocmai încheiasem vizita ritualică din portul Tomis şi în lumina înserării m-a impresionat mai mult întinderea lichidă a lacului, netulburată la ora aceea de nici cel mai mic val. Pe atunci abia încheiasem prima coborâre pe Mureş cu pluta Crocodilu Dilu Dilu şi cel mai bine poate să descrie starea în care mă aflam, ultimele rânduri din jurnalul de bord de pe Mureş: „Crocodilu Dilu Dilu a fost masacrat de proprii lui constructori, dar cu asta nu s-a pus punct. Rămaşi neputincioşi pe uscat, simţim cum trăim mai intens ori de câte ori vremea ploioasă umflă apele făcându-le să se rostogolească în „birgoanţuri” uriaşe ce mugesc sinistru pentru cei ce nu le-au înfruntat niciodată. Am început să citim cărţile expediţiilor cu pluta pe mările şi oceanele lumii, trăind alături de expediţionari fiecare pagină şi uite aşa, pe nesimţite, am ajuns să visăm marea. Discuţii îndelungate sfârşite nu o dată noaptea târziu au reluat iar şi iar subiectul, Erick cel Roşu (Mike) contribuind cu entuziasmul lui contagios. O tură pe Crişul Repede a fost zădărnicită de cotele apelor în scădere, dar iată, totul dovedeşte că ideea s-a cuibărit triumfătoare înăuntrul nostru şi, cine ştie?, într-o bună zi, poate cele scrise până aici vor fi o scurtă prefaţă, un stimulent pentru o adevărată carte de călătorie.” Visam clipa în care voi ajunge din nou la Histria, dar de pe apă, întâlnindu-mă printre ruine cu cel de acum douăzeci de ani, ce se împotmolise atuci cu în apa până la genunchi. Dar doecamdată, toate astea sunt doar un fundal al acţiunii de azi. Vântul bate din est, ceea ce înseamnă că are întreaga suprafaţă a lacului Goloviţa pentru a ridica valuri, şi le ridică, nu stă pe gânduri.
-Eu nu pot guverna caiacul, se plânge Cosmina.
-Cum nu poţi? Caut să înţeleg.
-Mă duce unde vrea el. Degeaba vâslesc într-o parte, el tot pe unde vrea se duce.
Adevărul este cam cum îl rezumă Cosmina. Cam greu de navigat paralel cu malul fiindcă valul venit din lateral provoacă o derivă ce ne împinge în trestii, iar încercarea de a merge puţin pieziş cere o corecţie perpetuă căci valul tinde să sucească prova, de unde chinul padelatului asimetric şi senzaţia de neguvernare. În plus, de data asta ambarcaţiile sunt grele, deci, mult mai dificil de întors. Trebuie să intru şi eu în rând cu lumea şi să le pun caiacelor cârme, dar până atunci, să vedem ce putem face.
-Cosmi, întoarce şi ia-o direct spre larg, cu vântul şi valul din faţă. Aşa merge?
-Merge!
-Ok. Schimbăm planul. Vom traversa spre grind şi vom ţine sudul acolo. La adăpostul trestiilor vom scăpa de vânt şi de valuri şi ne va fi mai uşor. Grasu, vezi pe GPS, trebuie să fie un canal care să taie grindul şi să ne scoată în Zmeica. Dă-ne direcţia.
Grindul se vede la orizont ca o linie abia schiţată, pe care Grasu identifică o mică moviliţă, probabil un grup de sălcii, ce ne va sluji ca azimut. Cu asta problema navigaţiei e rezolvată şi nu ne mai rămâne decât să ne punem muşchii la treabă.

 

Mă simt extraordinar. Vântul venit de pe mare aduce ceva din senzaţia de la bordul yachturilor în marş, un miros salin combinat cu bâţâiala pe val, iar depărtarea de mal, ieşirea în imensitate, un sentiment de libertate pe care traiul în aglomeraţia oraşelor pare să-l fi sufocat până la dispariţie. Apoi mai e şi efortul din trunchi şi braţe ce pune sângele şi limfa în mişcare. Chimia internă se schimbă. La bordul lui Endorfin apar endorfinele şi nu mai trebuie să dezvolt ce înseamnă compania asta selectă. Trag de padelă cu privirea pironită în vârful cockpitului, având la marginea câmpului vizual apa ce fuge pe lângă carenă. Nu trebuie să îmi ridic privirea pentru a mă orienta, fiindcă simt direcţia valului şi trag aşa, ritmic, cu endorfinii şi endorfinele mele. O lume întreagă rămâne în urmă şi o alta i se substituie. Zgomotele malului se estompează şi doar vântul şi susurul valului, întrerupt uneori de-un pleoscăit, vin să umple locul rămas liber. Apoi mai e fascinaţia apei, forma şi luciul valurilor. Ce binecuvântare să nu ai un motor la bord, să fii condamnat să te târăşti încet! E ca atunci când te prinde ploaia şi rămâi blocat sub o streaşină ce-ţi oferă adăpost. Rupt pentru câteva minute din existenţa ta cotidiană, priveşti parcă pentru prima oară cum plouă şi, eliberat de orice sarcini, ai şansa să realizezi, aşa cum o fac acum, că de fapt asta e viaţa ta, că de fapt dansul apei din jur e universul tău şi nu învelişurile de pal melaminat, că problema mondială numărul unu nu e războiul, nici foametea, ci doar simpla problemă de a vâsli.


 

Îmi ridic privirea spre coasta înaltă, dungată de culturi, ce se pierde la Cap Dolojman, apoi la insula Bisericuţa, roşiatică în lumina apusului şi constat că s-a făcut târziu. Mă uit la ceasul Times Expedition, apoi la orizontul ce pare tot atât de îndepărtat ca la început. Nu-mi trebuie hartă, nu-mi trebuie GPS, am totul în cap în urma orelor petrecute pe Google Earth. Înaintăm prea încet. Ne va prinde înserarea pe Zmeica şi problema e stuful compact, fără nici-o breşă, ce nu ne va lăsa să ieşim la grind. Suntem prea grei. În ritmul ăsta ocolul pe la Histria strică planul pe zile, aşa că pică: vom merge direct spre Portiţa, cu posibilitatea de a trage la mal şi a înnopta în preajma canalului 5 unde există o ecluză şi ceva clădiri. Le comunic şi celorlalţi noul plan şi acestea fiind zise, nu ne mai interesează canalul de trecere în Zmeica. Schimbăm azimutul şi navigăm tot în Goloviţa, paralel cu grindul, căutând eventuale breşe în stuf ce ne-ar permite acostarea.

 

Soarele apune în spatele nostru asigurând un fundal fotogenic. Odată cu înserarea cade şi vântul şi lacul se transformă într-o suprafaţă de mercur pe care caiacele noastre prind viteză. Înfigem padelele în apă cu satisfacţia sălbatică cu care strici perfecţiunea şi dintr-o dată îmi explic de ce nu există platforme de beton în care, atunci când a fost proaspăt turnat, cineva să nu-şi fi lăsat amprenta pantofului sau măcar o inscripţie făcută cu un băţ. Poate e un pic stresant să apună soarele şi să nu-ţi găseşti locul de bivuac, dar îţi oferă şansa de a fi pe apă la ora cea mai frumoasă. Ai vrea şi nu ai vrea să se termine. Alegerea este între endorfine şi adrenalină, dar rămânem, totuşi, pe endorfine.
„Vă rog mult (dureaz-un pic) să-mi faceţi voia
imaginaţi-vă un arbore gigantic de sequoia
pe tulpina lui greu de cuprins,
un gândăcel de-un roşu-aprins
(sper să nu vi se facă greaţă)
îşi lige picioruşele din faţă;
lăsând pe ele stropişorii de salivă
s-alunece la vale, în derivă
într-o astfel de micropicătură
o bacterie nervoasă-njură
şi de-atâta supărare
a şi dat în lăcrimare;
pentru că da, i-o treabă asumată
şi bacteriile plâng câteodată;
iată! O lacrimă imensă
de o consistenţă densă;
ei bine, cam atât de mică
e lumea ast-a noastră zilnică”
- Iv cel naiv-

 

O breşă în peria stufului dezvăluie o micuţă plajă de nisip. Fără ca cineva să rostească un cuvânt, toate provele iau cap compas locul. La câţiva metri de mal, fundul se ridică lin şi eşuăm unul câte unul. Dau să cobor cu entuziasmul marinarilor lui Cristofor Columb, dar picioarele mi se scufundă într-un mâl gri nisipos. Mă poticnesc. Ajung totuşi la mal, dar de aici, atrăgătoarea plajă se dovedeşte un loc destul de dezolant. Dureros de mică şi în pantă, abia dacă ar oferi spaţiu pentru două corturi. Nu! Există locuri mai bune ca ăsta!

 

Un kilometru mai spre est, următoarea breşă în stuf pare tot o plajă nisipoasă. Tragem acolo şi avem satisfacţia de a putea acosta fără oroarea mâlului. Aici fundul e tare şi sărim sprinteni din caiace. Plaja e tot în pantă, dar mult mai spaţioasă. Desfac în două padela şi-i întind jumătate lui Grasu:
-Hai să săpăm nişte platforme.

 

Nisipul umed nu opune rezistenţă. Deşertăm din caiace echipamentul de bivuac şi în câteva minute suntem instalaţi. Din şirul de arbuşti ghimpoşi ce ne ţine spatele ca un zid verde, culeg o legătură de vreascuri cu care plănuiesc să aprind un foculeţ când, deodată, înserarea trimite asupra noastră hoardele de ţânţari. Ca la un semn suntem năpădiţi de vampirii însetaţi şi ne regăsim liştea abia sub pânza cortului. Ce păcat! Ce seară plăcută am fi petrecut fără ei! Aşa, nu ne rămâne decăt să ne potrivim mutrele în petecul apărat de sită şi prin acest fin caroiaj să privim lacul lucind metalic până când cerul se întunecă total şi Calea Lactee se reflectă în apa aproape nedeformată. E o fericire primordială pe care nu ai cum să o recompui nici electronic şi nici altcumva şi mă întind la somn mulţumit, dar obsedat de o întrebare căreia nu-i găsesc răspuns: eu, azi, am produs sau m-am hrănit cu endorfine?

 

                       Dorin Chiş - august 2014                        << - cuprins - >>