20 august 2014
Dimineața începe din nou cu Grasu căutând oala, pentru cafea. Deschid fermoarul și lacul este în fața mea, la nici 20 de centimetri. Dacă n-aș ști că milioane de țânțari mă privesc chiar în clipa asta din dosul trestiilor, aș spune că este unul din cele mai frumoase locuri în care am campat vreodată.
-Băi Grasule, podeaua ta nu a fost cam denivelată?
-Ba da.
Nici nu mă așteptam altfel. Aseară, în toiul acțiunii am omis să lucrăm metodic și am luat nisipul cum ne-a venit, niveluând apoi superficial cu piciorul. Ei bine, nu degeaba se spune că noaptea e un sfetnic bun: acum știu, cu siguranță, că așa cum tibia e făcută ca să găsești mobila în întuneric, spatele e folositor la a determina planeitatea suprafețelor. Cu câteva junghiuri și grimase îmi regăsesc poziția bipedă și trec la cafă, așa, de amorul artei.
Îmi place să călătoresc cu caiacul. Pe lângă faptul că nu mai car cu spinarea, cele 1001 lucruri rânduite prin compartimentele lui nu mai trebuiesc împachetate metodic, ca în rucsac, fiind și ușor de reperat și folosit. În timp ce îmbăiați de razele calde și încă inofensive ale soarelui abia ridicat deasupra orizontului ne simțeam ca acasă, o pasăre apărută deasupra trestiilor era cât pe ce să ne cadă în cap, reușind totuși să se redreseze la timp și să se ridice înapoi în văzduh.
-Cred că le-am ocupat un loc de escală, își dă cu părerea Grasu, că am mai văzut azi dimineață câteva care veneau în coace și au schimbat direcția în ultimul moment.
În timp ce tocmai vorbeam, în colțul plajei a apărut temător un bizam. Se uita fix la noi, fără să poată să-și dea seama dacă reprezentam sau nu un pericol. În cele din urmă a intrat în apă și a ocolit plaja înot, venind spre mal în celălalt capăt al ei.
-Încă unul la care i-am stat în drum, am concluzionat noi după ce am lăsat din mână aparatele foto.
La ora 9 eram pe apă. Aerul nu se mișca și în bătaia soarelui, ajutat și de uriașa oglindă a lacului, locul devenise un cuptor. De data asta bărcuțele alergau sprintene și nici măcar n-am mai pus fustițele. Apa era ne-ncepută, ca la facerea lumii. Ce mai? Lacul părea asfaltat! În scurt timp am trecut pe lângă gospodăria din zona canalului 5, remarcând în treacăt locul de acostare dificil din cauza unor bolovani uriași ce era plantați acolo pentru a preîntâmpina eroziunea, și ne-am continuat drumul tăind golful în diagonală spre locul incert în care dispăreau ca înghițite de stuf primele bărci cu motor venite dinspre Jurilovca.
Am atins Gura Portiței la o oră de la plecare. Față de acum douăzeci de ani, când mai fusesem pe aici, locul se transformase uluitor. Complexul turistic ni s-a părut de bun gust, singurul defect fiind acela că nu era deloc adecvat unor caiaciști. Degeaba ne-am fâțâit de colo-colo, n-aveam nici unde să debarcăm, portul fiind gândit pentru ambarcații mult mai înalte, și nici ce face cu caiacele odată debarcați. Până la urmă am tras în curtea punctului de informare turistică, unde am achitat și permisele pentru intrarea în Rezervația Biosferei, în care deja eram, și unde ni s-a permis să lăsăm caiacele, iar noi, împovărați cu bagajele pe care până atunci nici nu le simțisem am plecat dealungul plajei să ne găsim un loc de cort.
