<< - cuprins - >>

             21 august 2014

-Mâine o iau spre casă, ne anunţă Grasu. Ca să prind lacul mai liniştit, mă gândesc să plec mai de dimineaţa. Cam pe la 7.
De două zile suntem la malul mării, la Gura Portiţei. N-aş putea spune că e vreme rea, dar bate vântul mai tare decât ne-am dorit, uneori atât de tare încât ne biciuie chinuitor, cu nisip. În condiţiile astea nici pe lac nu e moale. Tocmai ne-am întors dintr-o scurtă incursiune şi am cam avut de luptat cu padelele.
-Ca să nu-i mai deranjăm pe cei de la ARBDD, eu aş duce caiacul pe plajă, continuă Grasu.
-Atunci trebuie să-l luăm şi pe Endorfin, că mâine te conduc o parte din drum. Ca să nu ducem caiacele în spate în lungul plajei, le-am putea lansa la apă pe drumul cel mai scurt şi să venim cu ele paralel cu malul până la locul de campare.
-Hai.
Îi lăsăm Cosminei bagajele şi înhămându-ne la caiace pentru a le trece de pe lac la malul mării, ne dăm întâlnire la corturi.
Marea de gradul trei spre patru e vârstată de dungi albe de spumă. Plaja de la Portiţa e oarecum adăpostită de diguri de stabilopozi, cu toate acestea valurile ridicate de vânt deferlează unul după altul într-un ritm ce nu ne permite să ne îmbarcăm între două valuri succesive. Ne pregătim febril să ne urcăm în caiace. Mugetul apei ne zăpăceşte şi graba de a ne vedea în valuri alungă orice precauţii.
-Urcă-te în caiac şi pune-ţi fustiţa, îi strig lui Grasu pentru a acoperi zgomotul apei. Eu mă descurc singur.
Cockpitul unui Wood Duck e atât de generos încât o fustiţă XXL trebuie întinsă bine ca să-l cuprindă. La patru mâini operaţia se execută rapid şi sincronizând darea la apă cu un val ce tocmai se sparge la mal, îi dau Grasului şi Răţoiului lui avânt spre larg. Odată ajuns la stadiul de plutire padela începe să aibă efect şi-l urmăresc cu bucurie cum reuşeşte să treacă prin spumele valurilor sparte până la apa adâncă, dincolo de zona deferlanţilor. Un val uriaş îi vine în faţă şi pentru o clipă mi se pare că văd puntea Wood Duck-ului la verticală, după care valul trece pe sub caiac ascunzându-l îndărătul lui. Grasu e radios. Bineînţeles, nu-i văd mecla, dar intuiesc, după cum dă din padelă. Gata. Trebuie să sar şi eu.
De unul singur treaba e mai complicată. În primul rând trebuie să-i asigur caiacului măcar o palmă de apă sub chilă, ceea ce înseamnă să urc în el în zona în care se sparg valurile. Îl împing uşor şi ochind calmul relativ dintre două deferlări, mă strecor înăuntru. Cockpitul Endorfinului e mult mai strâmt şi operaţiunea îmi ia câteva secunde, suficiente ca să mă prindă următorul val. Mormanul de apă se sparge cu un muget de taur lovit şi în spuma efervescentă pe care o creează Endorfin îşi pierde flotabilitatea devenind submarin. Odată ce puntea-i dispare printre clăbuci, apa mă izbeşte direct în piept, udându-mă din cap până la picioare şi şocul termic îmi dă drumul la adrenalină. Cockpitul a îmbarcat apa cu lăcomie aşa că fără să dau drumul padelei, încerc să-mi potrivesc fustiţa. Eroare! Până să reuşesc să spun „peşte”, următorul val îmi suceşte prova, mă ia din travers şi mă răstoarnă. Bulucit în apa până la genunchi, cu fustiţa încurcându-mi mişcările şi caiacul plin de apă, sunt cu toate sistemele pe avarie. Orgoliul meu de caiacist e mototolit. Trag bolovanul la mal, îl golesc de apă şi-mi fac un plan. Marea asta e mai şmecheră decât credeam. Trebuie să urc în caiac şi să apuc să vâslesc cu nădejde pentru a ieşi din zona de deferlare în care amestecul de apă cu aer reduce mult din flotabilitate. Pur şi simplu nu va fi timp pentru a potrivi fustiţa, ci doar pentru a o agăţa provizoriu de ciocul dinspre prova al coamingului. Nu va etanşa cockpitul, dar totuşi, îl va obtura în mare, vămuind ciocanele de apă.
O vreme urmăresc succesiunea valurilor, apoi mă decid, sar în caiac şi padelez ca turbatul prin spuma ce mi se ridică uneori până la bărbie. Endorfin a încasat 2-3 valuri în plin şi în cockpitul lui mă simt ca într-o piscină, dar important este că am trecut de zona de deferlare. Valurile care vin din larg nu mai apucă să se spargă şi apa compactă ridică prova lui Endorfin suprapunând-o cu cerul, după care trec pe sub zona cockpitului şi urmează alunecarea dincolo de val, ca pe un derdeluş. Asta să fie tot? Mă uit după Grasu şi-l văd bălăcindu-se la fel ca mine, cu o mutră fericită.
-E fain, Kiruleţule!
Cred şi eu. Desigur, am mai trăit bucuria asta la bordul yachturilor, dar aici eşti pe jumătate îngropat în apă, o simţi organic, aproape că faci parte din mare, cu atât mai mult cu cât acum am apă şi în caiac. Mă depresurizez. Acum am răgazul de a arunca o privire în cockpit, unde apa se ridică aproape peste pulpele mele. N-am ce-i face şi poate e mai bine cu ea, căci îmi conferă o mai mare stabilitate. Îmi fixez fustiţa, ca să nu mai îmbarc alta şi sunt liber la joacă.
-Grasule, hai în larg, să ne ţinem la distanţă de digurile de stabilopozi. Ar fi un dezastru dacă ne-ar arunca valurile pe betoane.
Punem provele pe orizont şi ne îndepărtăm uşurel de mal. Deşi tragem binişor, înaintarea e cvasinulă. Apa sărată se dovedeşte mult mai grea decât cea dulce. Nu pot să nu mă gândesc la Lucian Ionescu şi călătoria lui în caiac de la Giurgiu la Veneţia, la miile de kilometri pe care le-a parcurs în condiţiile astea şi chiar mai rău. Nu zic, ceea ce simt acum e endorfină curată, dar orice lucru în exces ajunge să fie chinuitor. Nu, nu cred că m-aş înhăma la aşa un drum, dar după-amiaza asta aş putea să mă joc cu caiacul.
-Grasule, hai să o luăm spre corturi, să-mi golesc caiacul de apă şi boarfe şi apoi să ieşim din nou la joacă.
-Hai!
Acum suntem destul de ieşiţi în larg ca să putem trece în siguranţă de diguri, aşa că schimbăm cursul şi o luăm paralel cu malul. Joaca cu marea e un pic diferită fiindcă valurile ne vin din borduri, dar câtă vreme nu deferlează, caiacele se urcă pe ele docile. Parcă şi viteza e mai bună. Când trecem de ultimul dig scotocesc cu privirea printre petele colorate ale corturilor de pe mal şi dau peste umbrarul nostru cu acoperiş alb. Cu suprafaţa lui uriaşă nu rezistă prea bine vântului ce l-a aplecat într-o parte. Cosmina ne pândeşte la ţărm, cu aparatul de fotografiat la gât. O iau într-acolo.
Grasu cu raţa lui se bălăceşte dolofan, dar Endorfin e un coaster făcut pentru surf. Habar n-am cum să-l pun la treabă, dar mă gândesc să prind valul pieziş şi să-l menţin pe panta descendentă a valului, într-o continuă coborâre. Mă fâţâi să caut unghiul potrivit, dar valurile trec unul după altul pe sub chila caiacului, fără să reuşesc să mă ancorez de vreunul. Mai vine unul, mă aşez pe el şi mă las la vale, dar e cam abrupt şi Endorfin se înclină periculos. Contrabalansez cu greutatea corpului până ce bordul caiacului devine fund, dar mai mult nu pot, hei, asta-i, probabil mă voi răsturna. Într-o clipă mă simt înhăţat de apa rece şi universul se întoarce cu susul în jos. Nu m-am mai răsturnat cu caiacul de mai bine de zece ani şi am cam uitat cum e, dar, în orice caz, nu e o senzaţie prea plăcută. În primul rând pentru că vrei să ieşi din cockpit şi nu poţi, apoi fiindcă nu mai ai aer. Poate din reflex, atunci când am ajuns dedesubt m-am lăsat mult pe spate, până ce umerii au atins puntea. Din păcate nu ştiu face rollul. La modul teoretic, din acest punct ar urma o rotire a corpului cu genunchiul împănat în punte, pentru a obliga caiacul să urmeze întoarcerea, şi o detentă cu aplecare în faţă şi sprijin pe padelă. Am văzut asta de nenumărate ori într-un material video cu scop didactic, dar n-am exersat niciodată. Să încerc acum? N-am dat drumul padelei şi sunt în poziţia potrivită, dar încep să mă panichez căci nu mai am aer şi dacă nu-mi iese? Lasă că mai e timp pentru roll, mai importantă e acum o gură de aer. Încerc, fără succes, să mă smulg din cockpit şi constat că fustiţa pe care m-am chinuit atâta să o fixez, nu vrea să iasă. O să mă înec acum? Aş putea să-mi dau jos bretelele, să slăbesc elasticul din jurul pieptului şi să ies cu totul din fustiţă. Când mă îndrept din trunchi ca să execut mişcarea, fustiţa scapă brusc de pe coaming şi mă simt expulzat în mare. Tocmai la timp! Scot capul şi-mi umplu plămânii cu aer. Am scăpat! Endorfin e lângă mine. Respirând încă haotic, îmi trec un braţ peste el. În panica de final am dat drumul padelei, dar o găsesc iute în jur. Calm. Totul e sub control. Între două valuri simt fundul sub talpa piciorului, aşa că nu va fi o problemă să ies la mal.
-Kiruleţule, eşti bine?
Grasu a venit să mă ajute.

 

foto: Cosmina

-Da, e OK!
-Să te ajut să îl întorci?
-N-are rost. Ies la mal să-l golesc. Oricum, valurile mă aruncă pe ţărm.
Nu apuc să dau mai multe detalii căci un val uriaş îl urcă pe Grasu pe coama lui şi de la înălţimea aia mi-l aruncă în cap. Mai apuc doar să pun mâinile scut pe prova lui, cât să amortizez lovitura şi să mă las târât prin apă, dar îmi simt ochelarii smulşi de pe nas, fără putinţa de a-i prinde. La naiba! O mulţime de gânduri îmi trec prin minte în timp ce ies din nou la suprafaţă. Fără ochelari sunt mort; sunt ca peştele pe uscat. Mi-e ciudă pe mine însumi. De ce n-am lăsat ochelarii când am urcat în caiac? Dar n-apuc să mă învinovăţesc prea mult căci situaţia e dramatică. Valurile ne-au împins la ţărm, undeva la piciorul digului. Grasu, care a trecut peste mine şi peste Endorfin e deja pe bolovani şi sare în apă încercând să-şi salveze raţa în timp ce eu, pe jumătate blocat de fustiţa ce mi se încurcă printre picioare alerg să-l prind pe Endorfin şi să-l scot pe nisip, dincolo de sectorul accidentat.

 

foto: Cosmina


foto: Cosmina

Ne regrupăm pe plajă, respirând sacadat şi şiroind de apă. Cosmina încearcă să ne dea o mână de ajutor. La expresia îngrijorată pe care o are, trebuie că am oferit un spectacol jalnic. Mă uit la Grasu şi îmi vine să râd. Suntem praf!

 

foto: Cosmina


foto: Cosmina


 

 

                       Dorin Chiş - septembrie 2014                        << - cuprins - >>