22 august 2014
Dimineața l-am condus pe Grasu o parte din drum, peste lac. După tăvăleala de ieri am considerat că nu suntem în siguranță pe mare, așa că până ce am cărat caiacele dealungul plajei ne-a prins ora 8. Vântul începuse deja dinspre nord-vest, prin urmare am ales ruta de întoarcere pe la Cap Dolojman. Undeva, la adăpostul stufului ne-am oprit, ne-am făcut unul-altuia câte o poză și ne-am luat rămas bun ca doi luptători de gherilă.
-Până la Insula Bisericuța vei fi protejat de stuf. Între insulă și Cap Dolojman însă, vei da peste valurile pe care vântul le formează în lungul Razimului. Va fi distracție, cam 3 km, apoi intri în umbra capului și vei fi iarăși adăpostit.
Am luat-o înapoi împins de valuri și de vântul din spate și într-o jumătate de oră eram din nou la cort.
Aveam emoții. În câteva minute urma să descopăr cât de grav mă afecta pierderea ochelarilor. Cu o săptămână înainte cumpărasem cartea lui Bill Bryson, De cealaltă parte a lumii și după primele 30 de pagini mi s-a părut atât de bună încât am pus-o deoparte, să mă bucur de ea în concediu. Cealaltă parte a lumii, despre care scrie Bryson, este Australia, un teritoriu atât de vast, necunoscut și nepopulat încât a făcut posibilă, în deșerturile ei, construirea și testarea prin detonare a unei bombe atomice, de către fanaticii sectei Aum Shinrikyo, fără ca cineva să sesizeze acest lucru. Cartea mă atrăgea irezistibil și ar fi fost chinuitor să am în plus și timpul necesar și să nu o pot citi. Am scos-o din cutia de muniții în care călătorise până aici și dintr-o privire am scăpat de toate emoțiile: vedeam. Vedeam totul, așa că zilele următoare a fost o delectare să stau cu burta la soare și să savurez stilul lui Bryson. Am uitat până și de caiac. Lacul și marea cu valurile ei au încetat să mai existe laolaltă cu restul lumii ce avusese proasta inspirație să nu încapă pe plaja de la Portița. Soarele mă încălzea, conservele ce le cărasem până aici mă săturau, Cosmina citea lângă mine și era suficient să întind mâna ca s-o ciufulesc în joacă, iar telefonul tăcea (fiindcă era închis).
Când ți se satisfac toate nevoile și nu ai de luat nici-o decizie, te trezești în curând complet absorbit de cele câteva nimicuri care depind de tine, chestii de genul: să mă întorc pe spate acum, sau mai în colo, să mă ridic să beau o gură de apă sau să mă las ispitit să deschid un nectar, să fac o plimbare pe plajă sau pur și simplu să rămân la umbră și să privesc marea de aici? Dacă chestia asta vi se pare plictisitoare, nu vă lăsați amăgiți de aparențe. Eu mă simțeam nemaipomenit. Era ceva grozav de liniștitor în a fi cu ale tale și a putea să le acorzi întreaga atenție fără ca nimeni să te deranjeze. Pentru mine a fost ca o avanpremieră a vieții la 80 de ani. Toate lucrurile alea de care par să se bucure oamenii la 80 de ani privitul fără vreun scop către orizont, moțăitul la umbră, micile plimbări la răsărit sau apus sau pur și simplu statul cu orele fără să scoți un cuvânt au început să capete un sens special și important pentru mine. Asta era viața! Ce să mai spun despre faptul că toate astea le-am copiat din cartea lui Bryson, de la pagina 50: eram amândoi de aceeași părere!
Tipul ăsta e surprinzător din multe puncte de vedere, dar mai ales pentru că a fost de șase ori în Australia și a scris și o carte groasă și de succes despre această țară, fără ca să poată povesti însă prea multe din experiența lui personală. De felul lui, un grăsan prea puțin ispitit să se deplaseze fără mașină sau să încerce niște chestii nautice de care australienii sunt mari amatori (surfing, scufundări), mai avea și proasta inspirație să i se pară atractiv să caute în inima deșertului câte un obiectiv total insignifiant, cum ar fi locul în care cu câteva sute de ani înainte careva masacrase o mulțime de aborigeni, sau nu știu ce copac uscat lângă care făcuse tabără o expediție, locuri de care auzise el din cărți și de care nici localnicii nu-și mai aminteau. Binențeles, în urma acestor escapade nu avea nimic de povestit, însă putea spune 1001 alte lucruri pe care le citise la alții și mai ales, putea să le spună într-un fel ce era deosebit de savuros și amuzant. De pildă povestea cu o fetiță ce, după ce și-a pierdut o săptămână încheiată împreună cu constructorii ce ridicau pe terenul din vecinătatea casei lor o construcție, a primit de la aceștia un bănuț cu care s-a dus mândră acasă. Părinții au lăudat-o și au mers cu ea la bancă unde, după ce i-au explicat funcționarului de la ghișeu de unde are bănuțul, au insistat să-i facă un cont în care să-l depună.
-Și, desigur, săptămâna viitoare vei mai face o casă, a intrat în joc funcționarul.
-Da, i-a răspuns fetița, dacă or să ajungă la timp căcaturile alea de cărămizi.
M-a distrat teribil Bryson. A fost ca și cum aș fi citit o carte umoristică, aflând în același timp despre o parte a lumii despre care, în general, cealaltă nu știe mai nimic.
- VA URMA -
