Ne trezim dis dimineață și după ritualul spălării, printre îmbucături, cercetăm cărticica cu mersul Dolomiti Bus. Azi vrem să abordăm masivul Cristallo prin pasul Tre Croci și primul autobus spre pas pleacă din Cortina la 8:38. Nu suntem o echipă expeditivă (mai ales dimineața), în plus habar n-avem cât ne ia mersul pe jos până în autostatione astfel că plecarea trenează ... apoi cu ochii pe ceas mărșăluim din ce în ce mai alert, dar degeaba: ajungem în stație cu câteva minute întârziere. Următorul autobus pleacă la 9:45 așa că avem timp să rezolvăm o problemă importantă: echipamentul individual pentru via ferrata.
Magazinele Cortinei
Via ferrata desemnează un traseu dificil ce se strecoară prin zone cu abrupturi și care facilitează accesul prin amenajări ingenioase cum ar fi scărițe din metal, punți suspendate sau mâini curente. Pe aceste ferrate se recomandă purtarea căștii și asigurarea cu lonja (selb) și pentru aceasta venise vremea să ne facem rost de echipament. Aveam de acasă două hamuri și 5 carabiniere dar noi eram 6 așa că împreună cu Cipri am luat cu asalt un punct de informare turistică de unde am fost îndreptați către un magazin de articole sportive bine garnisit cu de toate. Kiturile de via ferrata începeau de la 60 euro/buc. așa că am renunțat iute la varianta oficială și am trecut la improvizații: cu 1,5 euro/m am cumpărat căte 3m de semicoardă/persoană, suficientă pentru a o petrece prin găicile pantalonilor pe post de ham, iar pentru 10 euro am completat cele 5 carabiniere cu încă una. Cât despre căști ... le-am ignorat din start!
Când a apărut autobusul peronul era deja bine garnisit astfel încât mașina s-a umplut ... cam ca în România. Șoferul dă târcoale bodogănind, vorbește la telefon apoi bagă capul pe ușă și ne anunță că suntem prea mulți, că va veni încă un autocar peste 10-15 minute și drept urmare cei ce nu se grăbesc în traseu să coboare. Lucrurile s-au rezolvat cât se poate de elegant însă în realitate am pierdut cu aceste manevre aproape 30 de minute. În sfârșit plecăm!
Traseul zilei
Planul de acasă era să pornim din pasul Tre Croci pe traseul 203, apoi să urcăm cu tomberonul (ceva intermediar între cabina si telescaun) la refugiul Lorenzi (3000m), de unde să parcurgem dus-întors ferrata Marino Bianchi până pe vârful Cristallo (3216m) și să coborăm la vale pe ferrata Ivano Dibona. Traseul este lung și destul de solicitant iar noi nu eram încă aclimatizați însă buletinele meteo afișate la recepția campingului anunțau vreme proastă pentru zilele următoare și am fi vrut să facem ceva mai tare cât timp ținea și vremea cu noi. Eram destul de supărați pentru toată pierderea de vreme cu autocarul și aritmetica de clasa I-a ne arăta clar că nu încăpem în timp așa că abia porniți pe traseul 203 am deschis harta pe genunchi și după un scurt consiliu de război am schimbat planurile radical: vom urca în creastă pe traseul 221 și atât.
Traseul 221 urcă serpentinat printre jnepeni până la un brâu îngust de pășune dominat de pereții verticali ... de cristal!!! Avem sub noi șoseaua și pasul Tre Croci iar în față un vâlcel abrupt înecat în grohotișuri, la finele căruia se ghicește o șa. Norii care se joacă de-a v-ați ascunselea printre vârfuri dau țancurilor abrupte un plus de fotogenicitate. Urcăm din ce în ce mai poticnit grohotișul abrupt ce curge de sub tălpile noastre și trebuie să fim extrem de atenți cu stânca fiindcă pe orice pui mâna se desprinde. Totul e abrupt, totul e ascuțit, totul e friabil!
-Ce calcar e ăsta? întreabă Corina
-Habar n-am.
-Să-ți spun eu? Calcar de slabă calitate!
