<< - index - >>

  Fort Cochin

Azi vom rămâne pe loc pentru a vizita oraşul vechi (Fort Cochin). Datorită lagunelor ce ofereau protecţie vaselor, oraşul a fost multă vreme principala poartă în negoţul cu mirodenii. Deocamdată însă habar nu am unde ne situăm noi aşa că întrebăm la recepţie cum putem ajunge la Fort Cochin: cu taxi-ul, într-o jumătate de oră.

 

 

Autogara

 

Descindem în moderna autogară din vecinătatea hotelului ca să ne interesăm de autobusele spre Allepey (viitoarea destinaţie) şi la ieşire avem surpriza să dăm peste un ricşa prepaid. Îi spun omului "Fort Cochin", îmi scoate un bon de 190 rupii şi îmi toarnă o poveste despre o rupie, poveste din care nu înţeleg nimic. O chem în ajutor pe Cosmina şi povestea se repetă, ba mai mult, declarăm că nu înţelegem şi omul o mai spune încă o dată, tot fără folos.

-De unde sunteţi?

-Din România.

Se întoarce spre colegii lui din gheretă:

-Vorbeşte careva româna?

Un altul se ofera să ne explice. 190 de rupii sunt pentru ricşar şi va trebui să i le plătim lui la finalul cursei şi o rupie este pentru serviciul de prepaid şi trebuie să o dăm omului de la ghişeu. No, aşe!

De fapt, după cum ne-am dat seama ulterior, ne aflam în aşa numitul Enarkulam, cartierul de pe partea continentală a oraşului Cochin. În aceasta zonă, trecerea de la uscat la apă se face în degrade, în sensul în care o mulţime de limbi de pământ şi de insulite fragmentează uscatul până la completa dispariţie. Enarkulam este partea modernă, cea situată pe pământul ferm al continentului iar vechiul Cochin, Fort Cochin, fieful neguţătorilor cu mirodenii, se află pe o limbă de pământ până la care ricşa trebuie să treacă pe două poduri despărţite unul de altul de insula Willingdon, pe care e şi aeroportul oraşului. Drumul e într-adevar lung şi suntem curioşi dacă vom reuşi să negociem întoarcerea la aceeaşi sumă, în lipsa serviciului de prepaid. 

 

Plasele chinezeşti

 

Contragreutăţile

 

În vizită

 

Furând meseria

 

 

Începem turul cu cireaşa de pe tortul Cochinului: pescarii de la plasele chinezeşti, ce au ajuns aici datorită neguţătorilor lui Kublai Han. În principiu e vorba de o jucărie pe care o văd în fiecare zi la pescarii de acasă, de pe malul Crişului. O plasă de formă pătrata, legată la colţuri de două semicercuri ce se încrucişează precum diagonalele pătratului, este cufundată în apă preţ de 3-5 minute, după care este ridicată. Doar că aici jucăria asta are proportii gigantice, trebuind să fie manevrată de 6-10 oameni. Pătratul plasei are latura de 6-8 metri, fiind manevrat de un brat-consolă extrem de lung, făcut din trunchiurile mai multor arbori de teak, legate unul în prelungirea celuilalt şi închipuind o imensă cumpănă: de o parte plasa, de cealaltă nişte funii atârnând, pe care se înşiră ca mărgelele nişte bolovani cât toate zilele, pe post de contragreutăţi. Maşinăria legată cu sfoară la toate încheieturile are aerul unei recuzite din filme gen Conan Barbarul. Suntem invitaţi să urcăm pe pontonul de bambus al unei astfel de instalaţii. Pescarii sunt obişnuiţi cu turiştii şi îi pun la treabă. După ce îmi cere aparatul pentru a ne face două poze, tuciuriul mă trimite să trag de funii căci urmează să fie ridicată plasa. Împreună cu alţi cinci ortaci ne punem pe treabă în ritmul unui cântec pescăresc. În timp ce ghirlanda de bolovani atârnaţi de capătul nostru se lasă pe ponton, la celalalt capăt apar deasupra apei marginile plasei, apoi şi mijlocul, tras în jos de greutatea capturii. Doi oameni s-au şi căţărat pe plasă, agili ca maimuţele şi în timp ce "căpitanul", cum îl recomandă omul nostru cu pozele, smuceşte de năvod pentru a face peştele să curgă spre el, celălalt îi plasează un fel de minciog în care acesta culege toată recolta dintr-o singură mişcare. Năvălim să vedem ce am produs: alge, beţe, cîţiva peşti (nu mai multi de 10) şi o pungă de nylon care în jargonul local e "plastic fish". Plătim distracţia şi ne vedem de drum. La randamentul pe care îl au, mi se confirmă bănuiala că pescarii din Cochin trăiesc de fapt din turism.

 

Căpitanul

 

Captura

 

 

 

 

Descoperisem plasele pescarilor din Cochin şi ne bucuram de posibilitatea de a le urmări în plină acţiune când atenţia mi-a fost atrasă de nişte ambarcaţii din lemn ce stăteau trase pe plaja de nisip, printre gunoaie. India este o ţară plină de gunoaie. Oriunde a ajuns omul, există mormane de gunoaie şi această plajă nu face excepţie. Ignor cu uşurinţă resturile eteroclite şi uitând până şi de plasele ce cu câteva minute înainte mă fascinau, mă apropiu să studiez aceste ambarcaţii traditionale, din lemn înegrit, având alură de canoe. Sunt frumoase, solide, lucrate impecabil şi contrar spiritului indian, cu precizie, însă ceea ce mă entuziasmează sunt cusăturile. Am citit prima data despre bărcile cusute în cartea lui Tim Severin, Expeditia Sindbad. Corabia cu care Tim a traversat Marea Arabiei din Oman până în India a fost construita prin metode traditionale, adica cu filele cusute cu sfoară obţinută din fibre de nucă de cocos. Nu-mi puteam închipui atunci cum poate o ditamai corabia să stea în câteva sforicele dar azi, în Fort Cochin am ocazia să văd cu ochii mei aceste bărci, descoperire ce mă umple de încântare. Când doar visa la Expediţia Sindbad, Tim Severin a plecat să caute nave tradiţionale în Oman. Nu a prea găsit. De cealaltă parte a mării, după 30 de ani, pe această plajă, descopăr ambarcaţiile arhaice încă în uz. Una tocmai e trasă la mal de către doi pescari ce, îndată ce se văd pe uscat se apucă să-şi descâlcească năvoadele.

 

Pescari "clasici"

 

Canoele cusute

 

 

Printre gunoaie

 

                                                                                                                Dorin Chiş - Oradea - mai 2013 

 

                                     << - index - >>