Jurnal India

Alleppey reloaded

În India penele de curent nu surprind pe nimeni. Sunt atât de dese şi în plus omniprezente, încât până şi turiştii se obişnuiesc repede cu ele. Aparatul nostru de aer condiţionat nu reporneşte dacă se ia curentul şi ne trezim doar leoarcă de transpiraţie într-o atmosferă înăbuşitoare, ne târâm picioarele goale până la micuţul panou de control, îi dăm drumul, resetăm temperatura şi revenim mulţumiţi la somnul nostru. N-ai de ce să te superi. Aşa e în India. Singurul avantaj ar fi dacă s-ar lua curentul şi la cinci.

Dimineaţa ne găseşte dând târcoale din nou canalului. De data asta căutăm o canoe în care să putem vâsli şi noi. Greu de găsit aşa ceva. Probabil ca şi în delta Dunării, nimeni nu mai vrea să vâslească. Pe canal, nici o şansă.

Intrăm într-o agenţie ce intermediază închirierea ambarcaţiilor. Este specializată pe kettumvallamuri dar nu refuză provocarea. După câteva telefoane se pare că a găsit ceva. Ne urcăm ca pasageri pe două scutere şi suntem duşi în partea lacustră a satului. Pe marginea drumului, un bătrân cu părul alb contrastând puternic cu pielea înegrită şi aproape lucioasă, cară două vâsle şi două veste de salvare puternic decolorate. Este barcagiul nostru.

Canoea e trasă pe un canal strâmt. Ca toate ambarcaţiile din Alleppey are în partea centrală un şezlong umbrit. În timp ce Cosmina face pe sultana, eu ocup postul din prova iar ghidul nostru pe cel din pupa, de unde va controla direcţia. Ieşim la relanti din canalul strâmt, apoi îi dăm bice.

Bătrânul cunoaşte meserie aşa că nu trebuie decât să vâslesc agale, în ritmul meu, iar canoea virează ca vrăjită. Tăiem faţa unor kettum vallamuri lente şi ne strecurăm pe un canal dosnic ce pare să treacă prin fundul curţilor. Într-o tâmplărie funcţionând la umbra nor banani câţiva localnici lucrează un pat şi nişte fotolii. Totul pare ca acum două secole dar demonii zilelor noastre muşcă şi tind sa sfărâme mecanismul ce a functionat aici de cand lumea si acest lucru este cu atat mai perfid cu cât vine de unde te astepti cel mai putin, de la o banala planta de apa ce da bine in fotografii: muschiul african. Introdus acum 40 de ani, s-a dezvoltat atât de rapid încât a ajuns sa sufoce totul. Pe canalele cu debit cvasinul, planta s-a intins pe toata suprafata oprind lumina si odata cu ea viata de dedesubt. Avem şi noi de luptat cu el căci şi canalul nostru e plin. Planta trăieşte în colonii. O umflătură ca o capsulă aflată la baza tulpinii, adăposteşte o măduvă buretoasă ce îi asigură flotabilitatea. Covorul vegetal se simte la vâslă, în plus blochează între frunzele lui gunoaiele civilizaţiei: pungi de smacksuri, sticle, pet-uri. Nu e de glumit cu muşchiul african. Ne întoarcem.

Canoea în care vâslesc este o ambarcaţie veche, cu file din lemn, nituite manual. Pe exterior, un strat negru ca o vopsea ascunde detaliile constructive. Primul strat se scorojeşte şi sub el descopăr un altul, identic. Am o vagă bănuială relativ la acest material şi la o pauza de rehidratare ce se consumă la un birt de pe mal, bătrânul mi-o confirmă: e răşină poliesterică.

E cald. Suntem în mişcare de două ore şi am dat gata un pet de apă. Plătesc o nucă de cocos şi urmăresc cum tânărul înarmat cu un cuţit curbat îi taie un cep fără ca măcar un strop de lapte să se risipească, înfige un pai în gaură şi mi-o oferă. După ce îi sorbim conţinutul, marinarul nostru mi-o cere şi se întoarce cu ea făcută bucăţi.

-Nuca de cocos se foloseşte integral, ne explică. Din coaja vegetală se desfac fibrele tari ce sunt folosite la fabricarea sforii (aceeaşi cu care se cos ambarcaţiile). Coaja tare, lemnoasă e pusă pe foc ca şi combustibil. Din miez se extrage uleiul sau se usucă, rezultând copra. În fine, laptele e răcoritor şi se bea. Nimic nu se aruncă.

La opusul lor, suntem noi, civilizaţia ambalajului de unică folosinţă. Îmi amintesc că de ieri până azi la uşa camerei noastre am strâns cinci peturi şi mai avem unul gol în rucsac.

Plecăm mai departe ţinând malurile, la umbra cocotierilor. Îmi amintesc ce uşor străbăteam ieri aceleaşi canale împinşi de silenţiosul motor carcasat. În locul elicei, azi mă slujiesc de o vâslă cioplită dintr-o singură bucată de lemn căreia i s-a adăugat un mâner fixat cu un nit de alamă. Lemnul vechi, înegrit, este profilat sub formă de lingură, simplu, fără alte forme. O unealtă primitivă, robustă, care nu te trădează. Desigur, nu are performanţele complicatelor padele din lumea mea şi îmi dau seama de acest lucru simţind-o cum zigzaghează prin apă oricât de ferm aş ţine-o de coadă.

După patru ore relaxante încheiem periplul nautic în locul de unde am plecat. Ţin să-mi fac o fotografie cu cel cu care am fost camarad. Are 76 de ani şi o vigoare de invidiat. Canoea are numai 15. Zâmbeşte. Oare câte rupii primeşte din cele 900 plătite agenţiei? Îi dau 100 de rupii, să fie sigur ale lui. Nu e mult. E suma pe care am reuşit să o negociem cu agentul, azi dimineaţă.

Dorin Chiş - Oradea - mai 2013