<< - index - >>

  

Plecăm mai departe cu autobusul. Greu de crezut dar cursele de Mysore se succed din sfert în sfert de oră pe durata întregii zile. Drumul trece printre lanuri de orez şi printre planţii de cocotieri şi dureaza 4 ore. 

Nu avem nici un aranjament în oras, prin urmare odată coborâţi în autogară ne rotim privirile în căutarea unui hotel de la care vrem apă caldă şi wifi. Aşa cum sângele atrage rechinii de la mari depărtări, aerul nostru uşor confuz ne aduce un "plasator". Suntem în căutarea unui hotel? Scoate un pliant tipărit impecabil în poza căruia Hotel Royal Heritage ne întâmpină în faptul serii cu toate luminile aprinse. Parcurgem lista de facilităţi pe care găsim şi cele două ce ne interesează şi asta la preţuri cat se poate de decente.

-Este în apropiere?

Desigur. Hai să mergem!

Hotelul arată cât se poate de bine, doar că nu are wifi. Îi arătăm recepţionerului pliantul şi se scuză: wifi-ul este în lucru. Dorind să sancţionăm aceste mici minciuni indiene omniprezente hotărâm să căutăm un alt hotel. Plasatorul nostru nu este în pană de idei: scoate un alt pliant şi ne invită pe o stradă lăturalnică unde, minune mare, dăm peste un hotel mai scump, dar cu de toate. Există însă o mică problemă şi aici: apa caldă curge numai dimineaţa, până la 10. După hotelurile rurale în care am stat în ultimele zile avem chef de un duş aţa că îi lăsăm baltă şi pe ăştia şi după ce mai intrăm, fără succes, la încă un hotel ivit în drum, ne ântoarcem la Royal Heritage care măcar are apă caldă. Dar măcar are? Încep să am bănuieli atunci când la această întrebare răspunsul nu este un "yes" răspicat ci o lungă explicatie despre cum deschiderea robinetului este sesizată de sistem...

După ce preluăm camera şi scăpăm de bagaje, ieşim în oraşul zgomotos. Dacă Bangalore cu liniştea lui a fost atipic pentru ceea ce cunoşteam noi despre India, Mysore pare să fi restabilit normalitatea. Abia ieşiţi din hotel ne trezim cu un ricşar care vrea cu orice preţ să ne ducă, la palat, la piaţă, oriunde. Am remarcat intrarea în palat aproape de autogară aşa că îl alungăm. Cu greu.

 

 

Reclame la filmele Bollywoodd-ului

 

 

Una din intrările palatului (nefolosită)

 

Palatul din Mysore, Amba Vilas, nu este vechi, dar este mare. Ghidul îl înscrie la stilul indo-saracetic lângă care adaugă şi inovator, ceea ce nu e de mirare pentru o clădire terminată în 1912. Nu avem mari aşteptări de la acest aproape unic obiectiv al oraşului dar încercăm totuşi să răzbim spre intrare prin marea de oameni şi autocare ce converg spre uriaşa poartă de intrare. Cu cât ne apropiem,  traficul se gâtuie, autocarele se blochează şi doar puhoiul uman se scurge lent umplând fiecare loc liber dintre maşini, copaci şi gard.

Ca mai toate obiectivele indiene, şi acest palat este plasat într-un vast domeniu, capabil se preia mareea umană blocată în cozi imense în fata casieriilor însă privind prin grilajul porţii observăm cum multimea dispersată în parcul palatului se coagulează din nou în jurul clădirii. Nu ne place înghesuiala asta. Ne uităm unul la altul şi fără a spune ceva, facem stânga-mprejur, înotăm contra curentului şi respirăm uşuraţi abia la. capătul străzii, animat doar de haosul obişnuit al Indiei. Fără cea mai mică părere de rău abandonăm acest palat în care accesul este permis numai fără aparat foto şi fără încălţăminte şi ne ândreptăm spre piaţa de flori, legume şi mirodenii.

 

 

 

Străzile spre piaţă

 

Vechea piaţă nu e greu de găsit. Ne învârtim minunaţi printre tarabele cu ceapă, vinete, pipărci, banane, rodii, pepeni, pomelo şi din nou roşii, usturoi, fasole, morcovi, dovleci, lime, portocale... O bătrânică aşezata pe jos vinde frunze. Betel, ni se explică. Mai departe, ghirlandele de flori făcute colac ca furtunul de pompieri se vând la metru (sau mai corect la deschizătura maximă a braţelor). Trandafiri şi alte flori fără coadă îşi aşteaptă cumpărătorii în mormane ce se vând la kil. Un ambulant vrea să-i vândă Cosminei lânţişoare şi negocierile se fac din mers, întrerupte de explicaţii asupra legumelor şi florilor printre care trecem. Cosmina scade oferta ântr-atât încât, râzând, omul cu lănţicurile îi sugerează să cumpere de banii propuşi o chită de banane. Cumpărăm. şi banane şi lănţişoare. În acest colţ de lume, nu bananele şi nu lănţişoarele sunt scumpe, ci merele. Trecem printre saci întregi de coriandru şi ardei iuţi uscaţi, apoi din nou printre mormane de trandafiri. Un bărbat se opreşte să cumpere şi în timp ce vânzătorul răstoarnă greutăţile pe talerul balanţei, Cosmina află de la client la ce folosesc florile fără coadă: ofrandă la temple şi ca podoabă în parul femeilor. Primim şi noi flori de trandafir să ne punem în păr (la pălărie).

 

 

 

"Flori, fete, filme sau băieţi

Melodii sau cântăreţi..."

 

 

Intraţi şi cumpăraţi

Avem di tătii

 

 

Dovleci

 

 

Pipărci

 

 

Betel

 

 

Flori la metru

 

 

Flori la kil

 

 

 

Frunze de banan folosite ca farfurii de unică folosinţă

 

Un băiat ne trage alături să ne arate cum se fac renumitele beţişoare parfumate. Într-o oală cu fundul rutund amestecă pulbere de santal cu pulbere de clei, toarnă apă şi frământă "aluatul" până se ia de pe oală. Extrage din grămadă un beţişor de palmier căruia-i ataşează o măciuca de "aluat" şi pe o planşetă rulează ansamblul până ce măciuca se subţiază şi întinzându-se, acoperă aproape tot beţişorul. Băiatul spune că dexteritatea femeilor este atât de mare încăt a făcut de prisos construirea maşinilor în această ramură. Plecăm ma departe cu beţişorul cadou.

Vreau să experimentez betelul. Căpătăm gratuit o frunză cărnoasă pe care o mestec la ieşire din piaţă. Este pişcăcioasă şi amara în acelaşi timp, apoi devine astringentă şi până să găsim un restaurant în care să ne stingem foamea, deosebit de dulce. Ştiam că betelul împrumută culoarea sângerie flegmelor indiene dar când încerc şi eu una, sunt surprins să o gasesc curata. Ce am mâncat eu?

Încheiem seara la un restaurant, desigur vegetarian, mixând o porţie de orez cu ciuperci şi una de orez şi mazăre. Boabele de  mazăre indiană nu se deosebesc prea mult de cele cunoscute de noi însă planta în sine arată cu totul altfel. Tufa este pitică, cu frunze asemănătoare mimosei senzitiva iar păstăile sunt de forma măslinelor, ce conţin un singur bob. În aceste condiţii îmi închipui că recoltarea unui kilogram de boabe presupune o manoperă serioasă şi poate de aceea în această ţară mazărea este vânduăa nu la păstăi ci la tufă, ba încă cu tot cu rădăcină.

 

  Dorin Chiş - Oradea - februarie 2013 

 

                                   << - index - >>