<< - index - >>

       

Uttappam, un fel de clătită cu ceapă prăjită, la pachet cu două sosuri

Autobusele spre Ooty pleacă din oră în oră de la peronul de curse interstate căci Ooty nu se află pe teritoriul statului Karnataka în care ne-am zbenguit până acum, ci în Tamil Nadu, marele vecin de la est. Nu ne grabim. Sunt doar 160 de km de la Mysore la Ooty. În trei ore trebuie să ajungem.

Ne pare bine că părăsim oraşul. Prea mult haos. Prea multa viermuială. Numai gândul că vom ajunge în natură, în peisajul verde al plantaţiilor de ceai, ne linişteşte ca un ceai de tei :)

Panouri cu reclame în autogara Mysore

E cald. Autobusul se strecoară prin traficul aglomerat, cu toate geamurile deschise. Peisajul e rural. Picotesc. Din văzduh, din elicopterul poliţiei rutiere, se observă cu claritate cum autobusul se apropie de un tractor pe care încărcătura de paie supradimensionată îl face agabaritic. Nu au loc amândoi pe asfaltul îngust şi roţile coboară de pe şosea pentru manevra de evitare. Un pic prea târziu. Partea cu geamurile deschise a autobusului devine o imensă răzătoare pentru capiţa ambulantă din care muşcă cu ultimele trei geamuri. Mă trezesc instantaneu şi văd geamul obturat de o imensă masă galbenă ce aruncă spre mine cu schije vegetale. Totul a durat două secunde, nu mai mult. În hazul general, toată partea din spate a autobusului e în piciore, scuturându-se de sfărâmăturile de paie.

Călători

 

În faţa noastră stă un străin. Un alb. Înalt, cu barba şi părul strâns la spate. E îmbrăcat cu pantaloni subţiri de stofă şi o cămaşă cu mânecă scurtă, brodată cu flori. Ca bagaj duce o chitară şi o geantă de voiaj modestă. În timpul călătoriei răsfoieste un ghid Lonely Planet. La o oră de mers din Mysore face semn că vrea să coboare. Suntem în Bandipur, o renumită rezervaţie de tigri.

Rezervaţia de tigrii Bandipur

 

Şoseaua taie rezervaţia în două. La tot pasul întâlnim semne de limitare de viteză şi atenţionări privind animalele ce e posibil să traverseze şoseaua. În timp ce pe partea noastră Cosmina îmi arată două antilope, vecinul de pe cealaltă parte semnaleaza un tigru. Probabil că apariţia noastră i-a stricat prânzul. Tot autobusul e cu ochii printre pâlcurile înalte de bambus ce flanchează şoseaua.

Indienii (sau poate britanicii?) au inventat tot felul de mijloace coercitive pentru a disciplina şi a ţine sub control haosul. În domeniul rutier, cele mai enervante sunt desele cocoaşe pentru limitarea vitezei. Aici, în Bandipur, acestea abundă. La fiecare cărare sau drumeag ce părăseşte şoseaua şi se înfundă în junglă există un astfel de hop pe care soferul îl igmoră cu detaşare. Rezultatul? Noi, cei de pe ultimele scaune ale autobusului, suntem catapultaţi în aer pe negândite încercând pe cât posibil să amortizăm cu picioarele aterizarea. În funcţie de intensitatea şocului şi de înălţimea de catapultare dăm note pasajelor.

Călătoria decurge încet. Drumul serpentinat ajunge pe o culme dincolo de care coboară pe vale, alături de un râu. Apar elefanţii. Au! Un hop de nota 8 ne aruncă în plafon. În apa râului un mahout îşi spală "maşina". 10, 7, 2, 7.

 

 

Plantaţii de ceai

La trei ore de la plecarea din Mysore ajungem într-o localitate de munte. De aici drumul urcă în serpentine strânse, printre plantaţii de ceai. Peisajul întrece toate aşteptările, însă nu prea pot fotografia din mers. Tufele de ceai sunt tunse periodic ceea ce le împrumută un aspect plan ce urmăreşte unduirile terenului. Rezultatul? Un fel de "gazon" impecabil desenat cu cărări întortocheate din pământ roşu. Deasupra noastră se ridică impunător un vârf pietros spre care soseaua urcă curajoasă în serpentine ameţitoare. Plantaţiile de ceai cedează locul uneia de eucalipt. Sunt fantastici aceşti arbori perfect drepti, cu coaja exfoliată. Satul prin care am trecut a rămas mult sub noi, minuscul. Unde o fi acest Ooty spre care ne îndreptăm?

 

 

Ceai, cât vezi cu ochii

 

După încă o oră de urcuş anevoie, şoseaua ajunge la altitudinea vârfului pietros şi trece creasta pe cealaltă parte a muntelui. Reapar plantaţiile de ceai umbrite de arbori rari ce-şi deseneaza "biografiile" pe fondul cerului. Într-o mică localitate autobusul opreşte pentru o pauză de ceai. De o parte a drumului e un restaurant mic şi murdar ce serveşte licoarea în pahare metalice, de cealalta parte, plantaţia de ceai invadată de culegători. Liniştea locului e fragmentată de hârşâitul foarfecilor. Cu aparatul foto la ochi, urmăresc procesul sprijinit de gardul plantaţiei. În spatele meu un băieţel încearcă să vândă câteva legături de morcovi.

 

 

Culegătorii

 

 

Până în Ooty mai sunt încă 23 kilometri pe care autobusul îi face aproape într-o oră. Ooty nu este o localitate oarecare. În 1861 era cea mai cunoscută staţiune montană, sediul de vară al administraţiei din Madras şi al prinţilor indieni anglofili. Aşa cum îl descoperim azi are aerul mizerabil al unui sat montan nepalez. Clădirile lui multicolore îmbracă colinele de jur împrejurul autogării. Câţiva ricşari încearcă fără succes să ne agaţe căci hotelul Mount View de care ştim de pe blogul "cristisiadriana" este la nici cinci minute de autogară.

 

 

Ooty

Camera pe care o primim este simplă, văruită în alb, cu mult lemn şi mai ales curată. Însăşi clădirea pare a fi un mic conac englezesc. Locul ne cucereşte pe dată. În timp ce completăm formularele în recepţia hotelului, în orăşel se pornesc sirenele ca pentru bombardament.

-What is this? ne manifestăm nedumerirea

Recepţionerul zambeste. Este o reminescenţă de pe vremea când lumea nu avea ceas şi telefon mobil. Sirenele sună dimineaţa, marcând începutul zilei de lucru şi la fel seara, pentru întoarcerea acasă, în acest fel fiind auzite de toată lumea, inclusiv de cei ce lucreaza pe plantaţiile din jur.

 

Dorin Chiş - Oradea - februarie 2013 

 

                                     << - index - >>