Ieșim la șoseaua 1 și mânăm spre marele ghețar Vatnajokull, ale cărui limbi le ghicim curgând pe văi, sub plafonul norilor negri ce par atrași de masa de gheață ca de un magnet.
Traversăm râul învolburat și murdar ce curge de sub ghețar pe un pod de metal. Ceva mai departe ne întâmpină iarăși niște panouri. Oprim. Lângă ele zărim contorsionat un uriaș profil din oțel, nimic altceva decât un fost pod măturat de viitura din 1996 când un vulcan a erupt din mijlocul ghețarului Vatnajokull, eliberând cantități colosale de apă.
Ghețarul ne atrage. După o curbă găsim o pistă acoperită cu pietriș ce pare să se îndrepte spre limba de gheață și pornim pe ea fără ezitare. Într-adevăr, la capătul pistei găsim o parcare destul de animată. Un grup tocmai se urcă într-un microbus decorat cu stikerele unei agenții de turism și aventuri glaciare.
Nu avem colțari dar pornim pe o potecă ce merge pe versant în lungul văii. Colosul de gheață brăzdat de tăieturi adânci alunecă gravitațional rupând cu greutatea lui stâncile cele mai dure. Pe suprafața lui albastră zac imenși bolovani, ca o captură de război. Cu toate acestea, este învins fără greutate de cel mai gingaș element, de aerul diafan și cald de la poalele muntelui ce-l macină la rându-l său transformându-l în râul murdar ce curge năvalnic mai departe, moștenind dorul de distrugere al părintelui său.
