<< - cuprins - >>

             

Luni 10 august 2009

 

Dimineaţa aduce vreme bună. Roua abundentă a udat cortul ca după furtună şi până îl vede un pic soarele fug pe deal să fac câteva panorame.

Vreme bună

Orădenii, în echipă cu prietenii din Bucureşti cu care au venit, se pregătesc pentru o tură de două zile: vor să lase maşinile în camping şi cu bagaje uşoare să urce Mededul, după care să treacă creasta, să ajungă pe Bobotov Kuk şi să înnopteze în valea de dincolo de vârf, lîngă lacul Scrska. Noi am făcut de bine de rău o incursiune prin zona Mededului aşa că împachetăm, plătim campingul (16 Euro – oameni, cort şi maşină pentru 2 nopţi) şi după ce ne urăm vreme bună, la volanul Bagherei traversăm Zabljakul pentru a prinde drumul de contur al Durmitorului. E o zi exact cum mi-am dorit, cu cer de cerneală dincolo de filtrul de polarizare şi cumuluşi bucălaţi ca-n luna mai. Drumul căutat, deşi asfaltat şi fără cea mai mică groapă, este doar cu câţiva zeci de centimetri mai lat decât coapsele Bagherei aşa că nu mă simt în largul meu: ba îmi suflă-n ceafă un jeep grăbit, ba dau nas în nas cu vre-unul ce vine din faţă, ba tocmai când mă opresc să fac o fotografie apare cineva şi trebuie să plec. Găsim o platformă de parcare lângă un mic deal de pe vârful căruia culmile albe ale Durmitorului se văd nemaipomenit şi în acest decor armonios hotărâm să luăm micul dejun. Scoatem iaurturile şi cornurile luate din Zabljak (buuuune!) şi printre înghiţituri, în loc de tacâmuri mânuiesc Canonul. Ştiu, sunt incurabil, dar peisajul ăsta nu-mi dă pace! Aşa cum în India am avut revelaţia templelor din marmură, în faţa crestelor albe ale Durmitorului realizez că cei mai fotogenici munţi pe care i-am văzut (Dolomiţii şi Pirineii) au fost munţi calcaroşi.

 

Pe drumul de contur

Cu burta pusă la cale străbatem cu “a doua” acest drum fantastic, oprind pentru fotografii ori de câte ori vreo mică platformă îmi oferă posibilitatea de a ieşi măcar cu 2 roţi de pe carosabil. Peregrinarea pe la poale îmi oferă perspectiva “de afară” pe care nu o am pe trasee şi vremea excelentă vine să completeze peisajul: ce mi-aş fi putut dori mai mult?

 

Spre vârful Bobotov

 

Găsim loc pentru maşină într-o mică parcare ce domină 2-3 serpentine şi cu rucsaci minimali pornim într-o tură de 5-6 ore spre Bobotov Kuk. După ce urcă o pajişte înclinată poteca se strecoară pe la baza unui perete, apoi prinde un brâu ascendent şi iese într-o mică şa de unde se zăreşte o tabără de corturi. Căutăm din ochi sursa de apă, dar nu o găsim aici, ci mult mai jos: pe o stâncă ce străjuieşte poteca apare o săgeată lângă cuvântul IZVOR.  PET-ul din rucsac e încă plin aşa că nu ne abatem din traseu, mai ales că drept în faţă zărim despicătura în V a şeii Sarnar şi impresionant, simbolul Durmitorului, vârful Stit cu brâurile lui frânte de calcar. Urmează micuţul iezer Zeleni, apoi derivaţia spre vârful Bobotov ce atacă frontal o pantă grea. Sub soarele amiezei urcuşul pare interminabil.

 

Şaua Sarnar                                                     Vârful Stit

-Mai e mult până la Habacuc ăsta? mă întreabă Cosmina.

 

Sub şi pe vârf

Ieşim într-o şa cu largi perspective asupra Zabljakului şi a feţelor nordice, apoi ocolind prin spate, marcajul ne conduce pe vârf răsucindu-ne într-un fel de spirală. Deşi lumea vorbeşte că pe ultima porţiune urcuşul e dificil, nu întâlnim nici o piedică şi la ora 14:15 trântim rucsacii pe vârful Bobotov, la 2523m. Mai departe creasta este destul de accidentată aşa că mă bucur că trebuie să ne întoarcem, nu înainte de a ne trage sufletul şi de a savura depărtările într-un tur de orizont. Dinspre Tara apar nori de ploaie. Identificăm cărarea ce coboară la şosea şerpuind printre calcare, apoi ca ultim act îl rugăm pe un băiat să ne facă o fotografie şi ne dăm duşi.

Lacul Scrska

La ora 17 suntem din nou în şosea, de astă dată la aproximativ 5 km de parcarea în care am lăsat-o pe Baghera. Cu toate că norii se adună, asfaltul încins ne moaie şi paşii ne sunt din ce în ce mai mici.

Din nou la şosea

Pe ultimele sute de m trebuie să înfruntăm serpentinele. Nu ne simţim destoinici să le tăiem într-un urcuş frontal aşa că mai pe iarbă, mai pe asfalt, cu chiu cu vai ajungem în parcare.

-Ce facem mai departe?

Habar nu avem. E ora 18, prea devreme pentru a întinde cortul şi prea târziu pentru a pleca spre mare. Amânăm decizia în timp ce un tip se apropie de noi şi ne roagă să-l luăm, împreună cu prietena lui, până în staţiune. Îmi aminteşte de vremurile când colindam şi noi cu speranţa în autostop, aşa că acceptăm: vom merge în Zabljak, apoi vom mai vedea. Cei doi sunt polonezi. Au fost şi în România, prin Padiş şi Retezat şi le-a plăcut: anul viitor vor să mai vină!

Pe drumul de întoarcere se dezlănţuie potopul, dar după o răpăială intensă se luminează şi soarele îşi reintră în drepturi. Într-o atmosferă veselă parcăm în centrul Zabljakului, le urăm drum bun polonezilor şi ne hotărâm să plecăm spre mare. Cu harta în mână mă îndrept spre un poliţai ce dirijează circulaţia, cu intenţia de a mă dumiri asupra ieşirii din staţiune. Omul tocmai a oprit un camion aşa că stau pe bordură urmărind acţiunea. Prin geamul deschis iese şi se reântoarce permisul, apoi actele maşinii, apoi actele mărfurilor. Poliţistul e foarte serios, Doamne fereşte să nu fie în regulă ceva. Merge în spate şi se uită la cei câţiva paleţi cu materiale de construcţii, apoi cere să verifice semnalizarea. Pe mine mă exasperează deja! În spate s-a strâns o coloană de maşini dar nici una nu îndrăzneşte să claxoneze . Poliţaiul revine în faţă şi cere din nou să vadă semnalizarea. De astă dată seriozitatea e lăsată deoparte şi un zâmbet i se lăţeşte pe faţă: nu se aprinde ceva. Şoferul se dă jos să vadă cu ochii lui. Destul. Îmi iau harta şi mă informez  la o vânzătoare dintr-un magazin fără clienţi, apoi plecăm.

 

După ploaie

Drumul spre Niksic e blocat de nişte utilaje ce-l scurmă cât vezi cu ochii şi o săgeată indică o deviere. Până la primul sat panglica de asfalt e îngustă ca drumul de contur al Durmitorului, apoi nimeresc într-o răscruce nesemnalizată unde nu ştiu încotro s-o apuc. Îi dau tot înainte şi drumul (la fel de îngust) ne suie pe culmea unui deal de unde zăresc pe vale o şosea parcă mai lată şi mai circulată. Întoarcem până la intersecţie şi o luăm pe vale. Ne-am cam înşelat, şi aici drumul e la fel de îngust. Îi dăm tot înainte pe şoseaua plină de curbe: bine că traficul e cvasinul. Kilometri se scurg unul după altul şi nu-mi vine să cred că un drum către un mare oraş poate arăta ca o alee, însă nu avem de la cine să culegem informaţii şi mergem mai departe. Nici urmă de indicatoare sau borne kilometrice, apoi intrăm într-un sat risipit şi oprim în faţa unei curţi unde zărim o femeie. Cobor geamul:

-Niksic?

-Bravo! Bravo! Şi gestul îndeamnă tot înainte.

Dincolo de certitudinea că nu suntem pierduţi, modul în care am fost felicitaţi pentru alegerea corectă ne binedispune şi când unul, când altul, o imităm pe femeie, fără a ne da seama că de fapt ea spusese “pravo”, adică “drept”, dacă se poate spune aşa ceva pe drumurile întortocheate ale Muntenegrului. În continuare curbele se succed foarte strâns ceea ce face ca orice întâlnire cu maşinile din faţă să fie în viraj, în plus am intrat prin pădure şi nu e vizibilitate, aşa că rareori ajung la 40km/h. Drumul în miniatură şi viteza redusă îmi creează impresia că sunt la volanul unei maşinuţe dintr-un parc de distracţii. E grozav, cu condiţia să nu te grăbeşti. De pe platou drumul coboară odată cu înserarea într-o vale adâncă. Suntem la Savnik. În centrul localităţii dăm peste un hotel cu mutră de han turistic şi tânjind după un duş şi un pat comod, luăm o cameră la etaj.

 

 

                       Dorin Chiş - septembrie 2009                        << - cuprins - >>