Marți 11 august 2009
Dimineața ne trezim binedispuși și cum avem micul dejun inclus în preț, coborâm la sala de mese, la ora asta pustie. Luăm loc la o masă și apare un chelner:
-Coffee? Tea?
Comandăm din fiecare câte una și așteptăm, cam nerăbdători, să ni le aducă. În sfârșit apar. Chelnerul ni le așează înainte ca pe o mare ispravă și dispare înainte de a pomeni ceva de mâncare.
-Cam ciudat, zice Cosmina, în mod normal astea le-ar fi adus după ... Eu cred că ăsta e tot micul dejun.
Sorbim lichidele fierbinți în timp ce în sală intră un cuplu mai în vârstă, după vorbă francezi. Noi ne vedem de ceștile noastre, ei se așează la o altă masă și ca împins de un resort apare chelnerul binevoitor:
-Coffee? Tea?
În timp ce sunt servite ceaiurile francezilor, sala se mai animă cu un grup de 4 tineri și chelnerul mai aduce cu copy/paste câteva ceșcuțe aburind. E clar că ăsta e tot micul nostru dejun așa că mă ridic
-Breakfast? mă întreabă chelnerul peste mese
Întrebarea m-a luat complet prin surprindere dar îmi revin iute din uimire și confirm.
-Mermelad?
Aș fi preferat ceva mai cu colesterol dar până la urmă, din bogata ofertă, aleg
-Mermelad!
Dispare mai iute decât duhul din lampa lui Aladin și se întoarce cu două farfurioare în care o unghie de unt plutește într-o băltuță gălbuie. În timp ce savurăm dulceața de piersici, e rândul francezilor. M-ar putea lăsa pe mine să continui:
-Breakfast?
Francezii consimt.
-Hot dog?
Na, că m-a lăsat mască!!! Meniul nu lasă loc de alternativă dar cum perspectiva câinelui fierbinte nu-i ademenește, se uită muțește la chelner
-Mermelad?
Așa mai merge. Chiar și francezilor le sună mai plăcut și se hotărăsc pentru mermelada ce apare imediat. E rândul tinerilor:
-Mermelad?
Nu!
-Hot dog?
Pentru unul merge hot dog-ul, ceilalți ezită.
-Omlet?
Ha?
-Șuncă? continuă chelnerul
Măi, măi! Omul ăsta e plin de surprize! Lingem farfurioarele de ultimele dungi de gem când chelnerul surpriză defilează cu delicatesele tinerilor, lăsând ca într-o doară pe masa noastră un colț de hârtie, rupt dintr-un caiet cu pătrățele, pe care scrie îngrijit cu pixul: 1 coffe 0,6 Euro, 1 tea 0,65 Euro, Total: 1,25 Euro. Nu pot decât să mă amuz! Foaia cu pătrățele face victime și la celelalte mese: tânărul în fața căreia este plasată discret rămâne cu lingura la jumătatea drumului spre gură, într-o mișcare ancrasată pentru o lungă perioadă de timp. Ochii țintesc la bucata de hârtie exprimând nedumerire în timp ce gura, nemaiprimindu-și obolul, e uitată deschisă. Am văzut destule așa că ne recuperăm pașapoartele de la recepție și plecăm mai departe.
Casă tradițională
E o zi frumoasă cu soare deja dogoritor. În serpentine dese ieșim din fundul văii pe un platou calcaros. Drumul e tot îngust dar aici există spațiu suficient pe margine așa că din când în când opresc pentru fotografii.
Pe platourile calcaroase
Podul din Niksic
În scurt timp ajungem în Niksic. La prima benzinărie facem plinul (1,1 Euro litrul), intrăm la un supermarket pentru a reface stocul de iaurt și ieșim spre Podgorica pe un străvechi pod de piatră, dincolo de care o intersecție ridică semne de întrebare asupra direcției de urmat. Dăm cu banul (mental) și ne trezim în scurt timp urcând un drum (îngust), în serpentine strânse. Ne e din ce în ce mai clar că n-am optat pentru direcția corectă și deocamdată oprim pentru prânz la umbra unor ruine din piatră. Soarele își face de cap. Pentru latitudinea noastră, expresia deșertului e dată de atmosfera acestor locuri: tufe pline de spini, bolovani de calcar calcinați, greieri țârâind neîntrerupt. Undeva deasupra se zărește o bisericuță dar aerul condiționat al Bagherei e parcă mai atracțios și plecăm mai departe până într-o altă intersecție unde, de astă dată, un indicator ne lămurește: în stânga mănăstirea Ostrog, în dreapta Podgorica. Auzisem de mănăstirea Ostrog așezată ca un cuib de vulturi sub o fanică faleză și dacă tot am ratat Studenica, ne-am hotărât să ne abatem până la ea: de astă dată drumul avea o lățime normală, asfaltul era OK, de ce nu? Ce a urmat a fost cea mai mare țeapă luată în Muntenegru. Imaginea idealizată a drumului facil n-a ținut mult și după doar câțiva km ne-am trezit bară la bară pe un alt drum îngust, pe deasupra ți bombardat, ba mișcându-ne cu 20 de km/h, ba dând prioritate mașinilor din sens opus. De obicei drumurile înguste ale Muntenegrului sunt aproape pustii dar ăsta era intens circulat, și mai mult, fiind tăiat pe curbă de nivel într-un versant abrupt, ne dădea senzații tari: neavând parapeți, mă lăsa să ies cu roțile până pe muchie. Pentru mine, așezat spre axul drumului, nu părea cine știe ce, dar Cosmina ce vedea pe parbriz semnul de începător iar în dreapta space, the last frontier se încleșta cu disperare de mânerul portierei. Eram, cum s-ar zice, pe țeavă așa că nu ne puteam întoarce și am continuat încă vreo 10 km, până într-o parcare plină ochi cu mașini, restaurante și tarabe cu artizanat. Se verifica încă o dată că obiectivele turistice super mediatizate sunt distruse chiar de mulțimea ce vine să le vadă așa că ne-am înscris fără regret pe drumul de întoarcere, ceva mai puțin stresant deoarece acum aveam parte de banda dinspre versant. Am pierdut aproape o oră cu această tentativă și ne-am simțit cu adevărat salvați când ne-am vărsat în șoseaua Niksic Podgorica pe care se circulă cu 100 km/h.
Refugiu și tunel pe drumul spre Ostrog O bisericuță tradițională
