Mlaștină, nuferi și calcar
După încă o oră de parcurs-viteză, înainte de Podgorica o facem la dreapta, spre Cetinje, și intrăm brusc într-un front de ploaie. Pânza de apă e atât de deasă încât ștergătoarele abia fac față și ca să nu ne oprim de-a dreptul, ne târâm în coloană cu 30-40 de km/h. În scurt timp ieșim din șoseaua principală pe un nou drum îngust ce șerpuiește în coborâre spre rezervația lacului Skadar și realizăm că suntem parcă teleportați într-o altă lume. Aici asfaltul e uscat, soarele dogorește iar tufele cu ghimpi au invadat fiecare milimetru pătrat. Oprim într-o încropitură de refugiu să aruncăm o privire la cursul meandrat al unui râu ce se varsă în lacul Skadar. În țârâitul netulburat al cicadelor admirăm un bizar amestec de deltă cu munte: valea îngustă și meandrată, flancată de pereți abrupți de calcar e umplută din perete în perete de mlaștini și nuferi, iar pe axul canalului, pânza albastră de apă, curățată și marcată cu jaloane, e folosită pentru navigația de agrement. Cu dese opriri ajungem în localitatea din amonte, Rijeca Crnojevica. Un aer liniștitor, de loc uitat de timp, plutește magic peste aceste locuri. În centrul localității, de pe podul înalt cu arcade de piatră copiii plonjează în râul curat, casele din piatră au ceva arhaic în ele și ne oprim la o terasă umbrită de pe mal unde consumăm o uriașă salată grecească cu roșii, castraveți, brânză sărată și masline. Fascinați de acest loc încântător hotărâm să nu ieșim la șoseaua mare spre Cetinje, ci să continum parcursul pe drumuri înguste și șerpuite spre Virpazar. Dacă la Ostrog ne plângeam de aglomerație, aici suntem ca în singurătatea junglei și asemănările nu se opresc aici. Lăsată în voia ei, vegetația tinde să cotropească totul: prin crăpăturile asfaltului țâșnesc smocuri de iarbă iar zidurile de vegetație tind să îngusteze culoarul rutier. O întâlnire auto în aceste locuri se rezolvă cu marșarier până în locuri mai largi și chiar trebuie să facem astfel loc unei Zastava trăgând o remorcuță pe care e legat cu funii un măgăruș. Atunci când drumul iese pe versant, avem panorama aproape maritimă a imensului lac Skadar, a cărui culoare vecină cu a cerului maschează orizontul. Părăsim aceste locuri tulburătoare și ne vărsăm în șoseaua intens circulată ce ajunge aici de la Podgorica travesând lacul Skadar pe un pod lung. Enervată de prea desele opriri Baghera rulează mulțumită pe pista impecabilă de asfalt, în timp ce aparatul foto își regăsește liniștea în poșeta lui (ciudat de fierbinte). Ieșirea spre mare se poate face prin tunelul ce perforează muntele, sau pe deasupra lui, pe serpentine, dar suntem prea puțin atenți la indicațiile rutiere și contrar dorinței noastre realizăm că am ajuns în fața tunelului când drumul se lățește și apar ghișeele de plată. Traversarea prin tunel costă 2,5 Euro și când bag mâna în poșeta foto după monede dau mâna cu efectul Joule: acumulatorii de schimb sau amestecat cu mărunțișul european și scurtcircuitul s-a lăsat cu bănuți fierbinți, mânjiți cu plastic topit, pe care, săltându-i dintr-o mână în alta, îi eliberez în palma funcționarului de la ghișeu. N-am timp să mă îngrijesc de soarta acumulatorilor fiindcă e coadă după mine așa că îi arunc pe covorașul de sub pedale și cu 80 de km/h traversăm tunelul lung de mai bine de 5 km. Pentru cei obișnuiți cu tunelul de pe Transfăgărășan trebuie spus că aici e altceva: betonul e perfect, fără fisuri și fără infiltrații, iluminatul e impecabil, asfaltul la fel și peste tot, afișoare cu LED-uri te avertizează sau te îndrumă în ceea ce privește chestiuni legate de trafic. În scurt timp, această cale modernă ne scoate la Petrovac, pe malul Adriaticii.
Podul din Rijeca Crnojevica
Un centimetru pătrat din lacul Skadar
După tărâmul vrăjit al rezervației Skadar, șoseaua de coastă ne sperie de-a dreptul. Traficul este obstrucționat de lungile șiruri de mașini parcate în dreptul plajelor, printre care se scurg trupuri blegite de soare, în șlapi și costume de baie. Aoleu mami, unde am ajuns? Hotărât lucru, nu suntem fanii acestor concedii maritime și ajunși în Bar cotim din nou spre munte, pe urma săgeții ce țintește spre vechea cetate.
Stari Bar
Drumul spre poarta principală trece printr-o uliță medievală ticsită cu momeli turistice: restaurante, terase și artizanat. Pentru doar 1 Euro avem acces dincolo de poartă și ne pierdem printre vechile ulițe, pe treptele donjonului, printre ruine, pe terasele cu adăposturi de tragere, prin biserica sau pe sub zidurile de incintă ale cetății. În spate muntele inaccesibil, în față marea pe care veneau corabiile invadatorilor. Muntenegru are faima unui stat cu lungi perioade de autonomie. Italienii i-au spus Monte Negro, adică Munții Negri, datorită faptului că erau împăduriți (eu aș spune mai degrabă acoperiți cu vegetație, căci altfel, fiind din calcar sunt de-a dreptul albi). Ocupând un teritoriu muntos, pe deasupra împădurit și deci lipsit de căi largi de circulație (situație perpetuată în bună parte până în zilele noastre), nici nu e de mirare că nu a fost prea râvnit. În primul război mondial luptă alături de Serbia și de aliații ei. În 1916 capitulează în fața armatelor austroungare și în 1918 este anexată Serbiei pierzându-și independența, situație este restabilită abia în 2006 odată cu destrămarea Iugoslaviei.
Prin cetate
Printre zidurile vechi țârâie telefonul. Fred care a plecat cu câteva zile înaintea noastră hai hui prin balcani a ajuns la Ulcinj via Bulgaria, Grecia, Albania. Pe de altă parte, Leo, Lia și restul echipei au descins în Petrovac. Hotărâm să luăm drumul Ulcinjului și coborâm din nou în Bar. E prea multă înghesuială pentru gustul nostru.
La Ulcinj ajungem odată cu înserarea. Străzile sunt pline ochi cu oameni în vacanță și ne găsim greu cu Fred. Ieșim spre suburbii, tocmim o cameră pentru 30 de Euro și ieșim la o pizza pe marginea căreia ne povestim călătoriile. A fost o zi plină dar gata, de mâine chiar suntem în vacanță!
Dorin Chiș - Oradea - octombrie 2009
