Joi 13 august 2009
Azi fiecare își va face poftele: Cosmina se va simți în vacanță întinzând un pic somnul, apoi preocupându-se de baie și plajă, Fred va porni într-o tură cu motocicleta iar eu voi fi pasager pe locul din spate. Ne hotărâm să urcăm până pe vârful Lovcen aflat în plin parc național.
La ora 9 suntem în parcare. Tura cu motocicleta fusese premeditată încă de la plecarea de acasă așa că, în portbagajul Bagherei am și eu o cască. Fred îmi întinde o pereche de mănuși.
-Va fi așa de frig? încerc eu să glumesc
-Nu sunt pentru frig, ci doar ca să mai ai palme dacă cumva cădem.
Cu casca pe cap și mânușile pe mâini încep să mă simt ca un cavaler medieval. Anticipând niște peisaje frumoase, Fred montează pe ghidon o cameră video și cu asta suntem cam gata. Din șaua motocicletei îi adresez Cosminei salutul teuton și plecăm.
Pentru început înregistrez doar zgomotul motorului și senzațiile inerțiale mult mai pronunțate decât la volanul autoturismului, apoi ieșim la șoseaua mare de la înălțimea căreia pot observa coasta în cele mai mici detalii.
Se anunță o zi splendidă. Deja plajele sunt luate cu asalt de hoardele de turiști, probabil kosovarii pe care muntenegrenii îi așteaptă ca pe pronia cerească. Din Budva părăsim coasta și ne înscriem pe drumul spre vechea capitală, Cetinje, urmărind serpentinele strânse ce trebuie să ne scoată dincolo de culmile calcaroase ce flanchează țărmul.
Vechea capitală dormitează. Cu aspectul unui mic orășel pe a cărui străzi liniștite circulă prea puține mașini, pare mai degrabă o stațiune montană. Orasul a fost fondat în 1482, când Ivan Crnojevici, ultimul conducător al statului medieval Zeta și-a construit aici castelul, dar n-am apucat să vedem prea multe că în doi timpi și trei mișcări s-a și terminat.
Pentru Lovcen urmăm o nouă porțiune serpentinată ce se cațără abrupt pe coasta muntelui. La chioșcul unei bariere plătim taxa de intrare în parcul național și ne continuăm drumul pe panglica asfaltată. Un restaurant cu parcări spațioase pare să fie una din atracțiile locului, noi însă trecem mai departe spre vârful de 1654m. Undeva, sub vârf există o parcare dominată de o terasă rotundă ca punct de belvedere. Spre deosebire de cei cu autoturisme, noi găsim iute un loc de parcare, dar tot spre deosebire de ei, trebuie să cărăm cu noi accesoriile din garderoba teutonă.
Tunelul
Până la mausoleul de pe vârful muntelui drumul continuă printr-un tunel. Construcția a fost ridicată pentru Petar II Petrovic Njegos mare poet, episcop și conducător al Muntenegrului, dar pentru a înțelege, trebuie să cunoaștem povestea. Pe pat de moarte, Njegoș, care s-a născut într-un sătuc de pe muntele Lovcen, a cerut poporului său să îl îngroape pe vârful Jezer, într-o capelă pe care chiar el o construise. Dorinta sa testamentară nu a putut fi îndeplinită atunci, deoarece exista pericolul real ca mormântul să-i fie profanat de invadatorii turci, din cauza simbolului de libertate ridicat de acest domnitor. Abia mai târziu, Cneazul Danilo a îndeplinit această dorință și, alături de cei personalități muntenegrene ale epocii a purtat pe mâini, până pe vârf, rămășițele pământești ale acestuia. De ce ți-e frică nu scapi și iată că în 1916 austriecii au ras de pe vârf vechea bisericuță. Pentru o vreme rămășițele domnitorului au fost mutate în Cetinje, apoi în 1925 capela a fost reconstruită, osemintele i-au fost din nou mutate și cu asta se părea că s-a pus punct istoriei. Apariția regimului comunist în căutare de subiecte pentru efuziuni patriotice a schimbat vechea rânduială. Capela a fost din nou demolată și în locul vechiului aer de umilă pioșenie s-a încercat sugerarea forței și a măreției în maniera tipic comunistă: în ciuda protestelor celor ce l-au înțeles pe domnitorul poet, un arhitect croat (care nici măcar nu călcase pe Lovcen) a proiectat un mausoleu ce aduce mai degrabă cu anticele morminte ale egiptului.
La mausoleul terminat în 1974 se ajunge urcând câteva sute de trepte printr-un tunel de mari dimensiuni. Tunelul se termină suficient de departe de edificiu, pentru ca privirea să-l poată cuprinde în toată splendoarea lui marțială. La gratiile intrării se plătește un nou bilet, apoi în curtea interioară se mai pot lăsa niște euro la o tarabă cu suveniruri.
În ciuda temei medievale, cele două cariatide ce flanchează intrarea în sala mausoleului au un aer tipic comunist. Ne strecurăm înăuntru printre turiști în șlapi lingând bomboane Cojak. Un bloc de 28t, migălos lustruit îl înfățișează pe domnitor sub aripa ocrotitoare a unui vultur. Piatra neagră, gravă, contrastează cu bolta ce sugerează poleirea cu aur. Înregistrăm toate aceste detalii în timp ce turiștii se perindă unul câte unu prin cadru, fotografiindu-se reciproc cu telefoanele mobile.
În spatele mausoleului se coboară într-o sală din marmură unde, la lumina parcimonioasă, putem vedea sarcofagul eroului muntenegrean, apoi, ca bonus, o alee conduce la o esplanadă circulară ce oferă o nouă privire panoramică asupra masivului. Facem cale întoarsă prin mausoleu, apoi prin tunelul de astă dată descendent, încălecăm pe Honda Africa Twin și o pornim spre Sveti Stefan. De astă dată din Cetinje nu coborâm în Budva, pe drumul pe care am venit, ci, chiar dacă e mai lung, alegem drumul ce coboară în renumitul golf Kotor. Pentru început serpentinăm spre satul natal al domnitorului poet, un mic sat tradițional cu case vechi, încântătoare. Peisajul este remarcabil însă are dezavantajul de a fi străbătut de șoseaua asfaltată ce conferă prea mare viteză trecătorilor. Mai departe trecem prin câteva tunele sfredelite în trupul muntelui și ieșim de partea cealaltă, de unde uriașul golf Kotor se vede ca-n palmă. Oprim pentru o scurtă ședință foto, apoi atacăm serpentinele strânse ce reduc orizontul drumului la câțiva zeci de metri. Suntem aproape scăpați când imediat după un viraj dăm nas în nas cu un avion! Efectul e copleșitor. Din cauza muntelui ce se prăvălește drept în mare zona litorală este extrem de îngustă așa că avioanele ce vin la aterizare pe pista înghesuită trec foarte aproape de falezele de calcar în care e tăiată șoseaua.
Până la Sveti Stefan suportăm aglomerația drumului național și dogoarea soarelui de august. O recuperâm pe Cosmina de la umbra terasei și coborâm la restaurantul cu kiwi să ne punem burta la cale, apoi, spre seară ieșim din nou pe plajă.
Mâine vom lăsa în urmă Muntenegru și vom trece în Croația. Deși mică, este o țară cu peisaje încântătoare. Pe litoral e nebunie, mai ales acum, în august, însă ne-a plăcut zona Skadar, cu pacea și peisajele sale.
