Vineri 14 august 2009
Dimineaţa devreme cobor cu Fred pentru o ultimă baie la Sveti Stefan. Soarele abia scăpătat peste orizont are raze catifelate: pare să fie momentul ideal pentru o întâlnire cu marea dar, cu toate acestea, plaja e pustie. Ne bucurăm de linişte, apoi, pe la ora 9 suntem înapoi, bem o cafea cu tanti arătându-ne satisfacţia cu nelipsitul „Supeer!”, apoi ne luăm sarsanalele şi coborâm în parcare.
Plecăm spre Dubrovnik. Fred îşi îmbracă din nou accesoriile teutone şi iese în faţa noastră la şoseaua de coastă. Până la Budva refacem drumul deja ştiut. E momentul să mă ocup de maşină aşa că tragem într-o benzinărie de unde cumpăr ulei 5W40, care, conform specialiştilor consultaţi telefonic, e rudă de sânge cu inexistentul 5W30. Aleg unul bun, de import, şi înainte de a-l turna în motor mă uit la ţara de provenienţă: România. Baghera e mulţumită!
Plecăm mai departe spre Kotor. Sezonul turistic e la apogeu şi de la intrarea în localitate se merge bară la bară şi se continuă tot aşa, căci aşezarea strangulată între mare şi faleza abruptă nu lasă loc pentru alte căi paralele. Ar fi de vizitat o biserică veche şi o fortificaţie dar ne e lehamite de circulaţie şi nu vrem decât să ne vedem scăpaţi. Într-adevăr, dincolo de Kotor nebunia dispare şi putem, în sfârşit, să ne oprim ca să savurăm peisajul maritim. O corabie cu 5 catarge alunecă în golf. Mişcarea surprinsă parcă într-un film mut are ceva din graţia lebedei. În goana după confort, omul tinde să distrugă tocmai esenţa, raţiunea de a fi a lucrurilor. Mă uit la yachturile albe, cu motoare puternice, apoi privirea îmi fuge din nou la corabie şi parcă înţeleg mai lămurit faptul că nu portul final contează cât călătoria în sine. Revenim la maşina cu habitaclu climatizat şi cu simţurile desfătate de vertijul curbelor luate în viteză nu simt nici-o clipă dorul după o călătorie cu căruţa, ba din contră, înţeleg din ce în ce mai lămurit magia confortului ce se destramă lamentabil atunci când ne târâm din nou bară la bară la intrarea în vama croată.
Prin Kotor
Controlul actelor se face de formă şi ne vedem scăpaţi pe şoseaua dintr-o dată pustie. Parcă ştiind că am schimbat ţara, zona litorală se lărgeşte brusc, munţii se retrag spre interior iar şoseaua părăseşte coasta şi străbate o câmpie calcinată de soare.
Un han rutier cu terasa umbrită de vrejuri îmi apasă pe frână. Ne e foame şi cea mai convingătoare reclamă e berbecul ce sfârâie la rotisorul acţionat electric. Tragem în parcare şi după ce învârt cheile în contact se face linişte, acea linişte cunoscută doar din westernuri, în care străinul ce soseşte la vremea prânzului pe calul cu mers poticnit, străbate un oraş mort, în care nici musca nu bâzâie. Nu se vede suflet de om, dar totuşi, înăuntru, în sala umbrită, o bătrână ne ia comanda. Revenim pe terasă. Sporadic, în orizontul drumului apare un punct colorat ce se măreşte odată cu zgomotul motorului ambalat, şuieră în conformitate cu fizica lui Dopler şi dispare în celălalt orizont.
Dubrovnik
Plecăm mai departe mai grei. Înainte de Dubrovnik şoseaua se căţără pe versant şi de la înălţimea ei vedem oraşul-cetate cu imaginea binecunoscută a portului fortificat. Ne găsim loc cu greu la etajul unei parcări cu plată, după care suntem liberi să cutreierăm oraşul.
Toate drumurile duc către zidurile crenelate ale cetăţii. Fiind locuită, accesul în cetate este liber, plătindu-se doar turul pe zid. Intrăm pe poarta principală ce debuşează pe strada axă. Rumoare. Maree de turişti. Suntem cu un picior în anticamera serii, prin urmare piatra construcţiilor împrumută nuanţe de portocaliu. Nişte muzicanţi în costume de epocă storc note muzicale lângă fântâna cetăţii. Mă frapează caldarâmul lutruit ca-n sălile muzeelor: nici nu e de mirare după fluxul de turişti ce-şi poartă paşii pe aici. Se simte ceva din aerul Veneţiei, doar că aici totul e mai auster: străzile sunt trase cu rigla, zidurile sunt din piatră masivă ...
Deocamdată ne dizolvăm în mulţime. După pustietatea şoselei, rumoarea cetăţii ne aminteşte că suntem în vacanţă. Ne face plăcere să hoinărim curioşi şi strecurându-ne prin poarta-tunel ne scoatem umbrele lungi în portul apărat de bastioanele înfricoşătoare. Pe vremea când Geneva şi Veneţia îşi trimitea flota să nimicească corsarii de pe coasta dalmată, ce le sâcăiau comerţul maritim, zidurile Raguzei, cum se numea pe atunci Dubrovnikul, erau impunătoare. Azi nu mai sperie pe nimeni. Dinspre larg intră o veche corabie de corsari, plină ochi de turişti iar o alta pleacă de la cheiul de piatră, unde stau aliniate alte şi alte barcaze moderne, cu motoare puternice.
Reintrăm în cetate. La umbra vechilor ziduri sunt întinse mese ademenitoare dar fugim să vedem stradelele părţii locuite. Doi localnici stau la taifas de-o parte şi de alta a străzii-trotuar, fără să se sinchisească de rarii turişti ce se rătăcesc pe aici. Rumoarea citadelei a rămas pe uliţa principală iar aici sus, pe stânca ce se semeţeşte deasupra mării e o linişte aparentă, colorată de rufăria întinsă pe sfori din perete în perete.
Nu cunosc mai nimic despre trecutul înfloritor şi în lipsa legendei ne mulţumim cu impresiile simţurilor. Am mai rămâne în părculeţul umbrit de la poarta cetăţii, dar seara stă să cadă şi încă n-am stabilit unde ne vom întinde cortul, aşa că ne regăsim maşinăriile şi ieşim la şosea. Aval cu câţiva km, în lumina farurilor sclipeşte tăbliţa cu semnul binecunoscut al campingului, virăm pe un drum cu criblură şi nimerim la o vilă cu împrejurimile terasate. Asta-i tot: nu tu garduri, nu poartă de intrare. Gazda ne lasă să ne instalăm unde ne pofteşte inima dar apoi se răzgândeşte şi probabil cu gândul la autobusul cu kosovari ce ipotetic ar putea să apară ne mută pe o terasă mai mică, lângă viţa de vie cu strugurii aproape copţi.
Facem un duş şi în seara caldă mirosind a pai uscat mâncăm potolit pe izolire şi cădem răpuşi de somn.
