Vineri 14 august 2009
Dimineața devreme cobor cu Fred pentru o ultimă baie la Sveti Stefan. Soarele abia scăpătat peste orizont are raze catifelate: pare să fie momentul ideal pentru o întâlnire cu marea dar, cu toate acestea, plaja e pustie. Ne bucurăm de liniște, apoi, pe la ora 9 suntem înapoi, bem o cafea cu tanti arătându-ne satisfacția cu nelipsitul Supeer!, apoi ne luăm sarsanalele și coborâm în parcare.
Plecăm spre Dubrovnik. Fred își îmbracă din nou accesoriile teutone și iese în fața noastră la șoseaua de coastă. Până la Budva refacem drumul deja știut. E momentul să mă ocup de mașină așa că tragem într-o benzinărie de unde cumpăr ulei 5W40, care, conform specialiștilor consultați telefonic, e rudă de sânge cu inexistentul 5W30. Aleg unul bun, de import, și înainte de a-l turna în motor mă uit la țara de proveniență: România. Baghera e mulțumită!
Plecăm mai departe spre Kotor. Sezonul turistic e la apogeu și de la intrarea în localitate se merge bară la bară și se continuă tot așa, căci așezarea strangulată între mare și faleza abruptă nu lasă loc pentru alte căi paralele. Ar fi de vizitat o biserică veche și o fortificație dar ne e lehamite de circulație și nu vrem decât să ne vedem scăpați. Într-adevăr, dincolo de Kotor nebunia dispare și putem, în sfârșit, să ne oprim ca să savurăm peisajul maritim. O corabie cu 5 catarge alunecă în golf. Mișcarea surprinsă parcă într-un film mut are ceva din grația lebedei. În goana după confort, omul tinde să distrugă tocmai esența, rațiunea de a fi a lucrurilor. Mă uit la yachturile albe, cu motoare puternice, apoi privirea îmi fuge din nou la corabie și parcă înțeleg mai lămurit faptul că nu portul final contează cât călătoria în sine. Revenim la mașina cu habitaclu climatizat și cu simțurile desfătate de vertijul curbelor luate în viteză nu simt nici-o clipă dorul după o călătorie cu căruța, ba din contră, înțeleg din ce în ce mai lămurit magia confortului ce se destramă lamentabil atunci când ne târâm din nou bară la bară la intrarea în vama croată.
Prin Kotor
Controlul actelor se face de formă și ne vedem scăpați pe șoseaua dintr-o dată pustie. Parcă știind că am schimbat țara, zona litorală se lărgește brusc, munții se retrag spre interior iar șoseaua părăsește coasta și străbate o câmpie calcinată de soare.
Un han rutier cu terasa umbrită de vrejuri îmi apasă pe frână. Ne e foame și cea mai convingătoare reclamă e berbecul ce sfârâie la rotisorul acționat electric. Tragem în parcare și după ce învârt cheile în contact se face liniște, acea liniște cunoscută doar din westernuri, în care străinul ce sosește la vremea prânzului pe calul cu mers poticnit, străbate un oraș mort, în care nici musca nu bâzâie. Nu se vede suflet de om, dar totuși, înăuntru, în sala umbrită, o bătrână ne ia comanda. Revenim pe terasă. Sporadic, în orizontul drumului apare un punct colorat ce se mărește odată cu zgomotul motorului ambalat, șuieră în conformitate cu fizica lui Dopler și dispare în celălalt orizont.
Dubrovnik
Plecăm mai departe mai grei. Înainte de Dubrovnik șoseaua se cățără pe versant și de la înălțimea ei vedem orașul-cetate cu imaginea binecunoscută a portului fortificat. Ne găsim loc cu greu la etajul unei parcări cu plată, după care suntem liberi să cutreierăm orașul.
Toate drumurile duc către zidurile crenelate ale cetății. Fiind locuită, accesul în cetate este liber, plătindu-se doar turul pe zid. Intrăm pe poarta principală ce debușează pe strada axă. Rumoare. Maree de turiști. Suntem cu un picior în anticamera serii, prin urmare piatra construcțiilor împrumută nuanțe de portocaliu. Niște muzicanți în costume de epocă storc note muzicale lângă fântâna cetății. Mă frapează caldarâmul lutruit ca-n sălile muzeelor: nici nu e de mirare după fluxul de turiști ce-și poartă pașii pe aici. Se simte ceva din aerul Veneției, doar că aici totul e mai auster: străzile sunt trase cu rigla, zidurile sunt din piatră masivă ...
Deocamdată ne dizolvăm în mulțime. După pustietatea șoselei, rumoarea cetății ne amintește că suntem în vacanță. Ne face plăcere să hoinărim curioși și strecurându-ne prin poarta-tunel ne scoatem umbrele lungi în portul apărat de bastioanele înfricoșătoare. Pe vremea când Geneva și Veneția își trimitea flota să nimicească corsarii de pe coasta dalmată, ce le sâcăiau comerțul maritim, zidurile Raguzei, cum se numea pe atunci Dubrovnikul, erau impunătoare. Azi nu mai sperie pe nimeni. Dinspre larg intră o veche corabie de corsari, plină ochi de turiști iar o alta pleacă de la cheiul de piatră, unde stau aliniate alte și alte barcaze moderne, cu motoare puternice.
Reintrăm în cetate. La umbra vechilor ziduri sunt întinse mese ademenitoare dar fugim să vedem stradelele părții locuite. Doi localnici stau la taifas de-o parte și de alta a străzii-trotuar, fără să se sinchisească de rarii turiști ce se rătăcesc pe aici. Rumoarea citadelei a rămas pe ulița principală iar aici sus, pe stânca ce se semețește deasupra mării e o liniște aparentă, colorată de rufăria întinsă pe sfori din perete în perete.
Nu cunosc mai nimic despre trecutul înfloritor și în lipsa legendei ne mulțumim cu impresiile simțurilor. Am mai rămâne în părculețul umbrit de la poarta cetății, dar seara stă să cadă și încă n-am stabilit unde ne vom întinde cortul, așa că ne regăsim mașinăriile și ieșim la șosea. Aval cu câțiva km, în lumina farurilor sclipește tăblița cu semnul binecunoscut al campingului, virăm pe un drum cu criblură și nimerim la o vilă cu împrejurimile terasate. Asta-i tot: nu tu garduri, nu poartă de intrare. Gazda ne lasă să ne instalăm unde ne poftește inima dar apoi se răzgândește și probabil cu gândul la autobusul cu kosovari ce ipotetic ar putea să apară ne mută pe o terasă mai mică, lângă vița de vie cu strugurii aproape copți.
Facem un duș și în seara caldă mirosind a pai uscat mâncăm potolit pe izolire și cădem răpuși de somn.
