7 august 2008
Nu bine am părăsit țara că am alunecat într-un somn greu din care am ieșit abia când microbusul a ajuns în fața aeroportului Ferihegy, din Budapesta. La ora 3 dimineața nu prea ai subiecte de discuție așa că ne îmbrăcăm rucsacii și intrăm în aeroport unde check-in-ul pentru Barcelona tocmai începe. Operația e destul de plictisitoare și singura atracție vine de la displayul cântarului: rucsacul meu 18kg, al Cosminei 13,5kg și al Sandei 18,5kg. Se vede treaba că nu degeaba am insistat să vină Sanda cu noi J
La ora când decolăm, la sol e încă noapte în timp ce la înălțime soarele răsare în coada avionului. Din cauza nebulozității nu e nimic de văzut așa că umplem timpul cu somn și ne dezmeticim abia la ieșire din aeroportul Gironei. Până la Barcelona mai sunt 100 de km și sărim în brațele deschise ale unui autocar (12 euro) în care din lipsă de ocupație închidem ochii din nou până la periferia orașului. Destul.
Citisem despre Barcelona că este un oraș modern și drept dovadă ajungem în centrul orașului fără să fi intrat în nici-o intersecție și fără să fi oprit la nici un stop, datorită unei magistrale drepte, semiângropate, un fel de metrou pentru mașini. E drept că și după ce am ieșit de aici au sărit stopurile pe noi și ne-am târât ca melcul vre-o 200m ... dar a fost suportabil.
Autogara Nord
Așadar Autogara Nord. Familiarizat din Italia cu utilitatea punctelor de Informații turistice, nu preget să apelez la cel din autogară. Într-o clipă sunt cadorisit cu căteva hărți pe care o tanti amabilă mâzgălește cu pixul traseul spre hostal Lami și în plus sunt consiliat pentru alegerea unei cartele de călătorie pentru 2 zile (10 euro) ce ne dă dreptul să folosim orice mijloc de transport înafara autobuselor turistice și a gondolei. Simplu și la obiect. Stația Arc de triomf e chiar peste drum așa că ne îmbrăcăm din nou cu rucsacii și ignorând minunile Barcelonei ne teleportăm cu metroul spre periferie. Urmează o tură cu tramvaiul (ce arată ca un vehicul spațial din Star Trek) și iată-ne la capătul mâzgâliturii făcută cu pixul. Încerc să mă orientez dar se pare că jocul de-a Baba Oarba cu metroul m-a cam bulversat. Trecem pe lângă o bancă pe care, doi bătrânei discută, desigur, despre pensii și medicamente compensate.
-Ăștia vorbeau românește, ne spune Sanda. Hai să-i întrebăm.
La câți români sunt prin Spania, nu ne miră, așa că dăm înapoi și cu aerul cel mai firesc întrebăm:
-Nu vă supărați, căutăm Hostalul Lami.
Bătrâneii se opresc din poveștile lor și se uită perplecși spre noi așa că trag repede concluzia că nici nu vor să mai știe de România și că dacă vreau să obțin informația trebuie să mă dau englez. Tactica funcționează și dintr-odată sunt mult mai cooperanți: chiar dacă nu vorbesc, măcar dau din mâini și înțelegem că pornisem exact invers. Îi grațiem cât putem de bine și după căteva sute de metri parcurși în direcția indicată, ajungem.
E ora 10 și camera noastră nu e pregătită. Sub oblăduirea recepționerului adăpostim rucsacii într-o cămăruță și în sfârșit suntem gata pentru a da piept cu minunile Barcelonei. Mâine vom pleca mai departe așa că nu avem timp de nimicuri, vrem să începem tortul de la cireașă, cu Sagrada Familia!!! Facem cale întoarsă cu tramvaiul intergalactic și ne teleportăm din nou cu metroul dar pe la mijlocul cursei apare pulsând cu roșu mesajul Error!: tronsonul ales e în reparație. Așa cum un scafandru ajuns la suprafață se uită dezorientat după barcă, ne rotim și noi privirile pe sus, doar, doar, vom zări turnurile Sagradei. Nimic. Urmează o nouă orientare la hartă și tocmai când alesesem direcția, zărim puhoiul ieșit din metrou aruncându-se pe un autobus. Era foarte logic ca pe tronsonul mort să existe o continuare la suprafață așa că ne lăsăm duși de val și după câteva stații, peste clădirile cu 2-3 etaje zărim turlele binecunoscute: am ajuns.
Fața de vest
Prima impresie nu e nicidecum de grandoare. Nuuuu! Prima impresie e de forfotă, înghesuială și disconfort profund. În jurul construcției autocare bare la bară deșartă turiști cu sutele. Orizontul vizual este decupat de siluete umane. Murmure. Forfotă. Căldură. E imposibil să încerci să guști taina unei biserici într-o astfel de atmosferă. Nici nu ne trece prin cap să ne așezăm la coadă pentru un bilet de intrare și încercăm să dăm doar un ocol pe afară. Deocamdată suntem la intrarea vestică sprijinită pe stâlpi masivi, înclinați, ce umbresc câteva balcoane decorate cu sculpturi înfățișând scene biblice. Linia este modernă, gen monumentul eroului de la Carei. Se simte mâna artistului însă aerul nu e deloc biblic. Distanța parcursă până aici mă obligă să trag câteva clikuri în ciuda lipsei de entuziasm. Traversăm cu greu artera aglomerată și ne strecurăm pe lângă gardul șantierului, pe latura cea mai neinteresantă, înțesată cu schele. Nimic de văzut, nimic de fotografiat. Un nou cot ne scoate în fața intrării de est ce stârnește mirare. Magnifică schimbare: imaginile prind viață și Biblia se deschide singură. Binențeles, în planul fizic scenele au neclintirea pietrei dar liniile și expresivitatea formelor sunt de un uimitor dinamism. Suntem obișnuiți cu bisericile pictate, aici însă picturile s-au desprins de pe perete și oferă scenelor perspectiva tridimensională, căci Gaudi n-a pictat, ci le-a sculptat. Ochiul fuge peste forme căutând cu nesaț. Nimic din platitudinea și simplitatea feței de vest. Nimic. Aici totul are însemnătate, totul e detaliu. Irisul lucrează. Zoom. Sculpturile nu sunt anatomie, sunt sentiment. Nou născuții sunt uciși cu brutalitate, disperarea mamelor e sfâșietoare, nașterea Mântuitorului e gingășie, copii sunt inocență. Până și fundalul are detaliile lui 3D: aripi de păsări, frunze, stele. Da, e cu totul altceva! Ochiul nu ajunge și scotocesc cu zoomul aparatului de fotografiat. Cu cât mă uit mai mult descopăr noi și noi posibilități de explorare, ca și cum privind la microscop un banal obiect, aș descoperi că e plin de ființe care se mișcă în păienjenișul propriului microunivers. Cu siguranță asta e fața lui Gaudi!
Fața de est
E uimitoare viziunea lui. El n-a creat o biserică, a recreeat Universul stratificat. Macrouniversul e forma exterioară a clădirii. Cele 18 turnuri proiectate îl reprezintă pe Mântuitor înconjurat de cei 12 apostoli și cei 4 evangheliști, iar pe suprafața lor, muști de-o zi pe-o lume mică/ ce se măsură cu cotul bieții pământeni jucându-și la scară rolurile lor. Nici nu e de mirare că începută acum mai bine de un secol, biserica e departe de a fi terminată. Gaudi însuși știa că va lăsa șantierul moștenire. Întrebat despre finalizarea bisericii, a ridicat ochii spre cer și a răspuns:
- Clientul meu are răbdare
E clar că nu s-a găsit o persoană de talia lui Gaudi, care să continue opera începută. Feței vestice îi lipsește viața, atmosfera, genialitatea. Ca ansamblu, stilul eclectic poate să adauge valențe noi, surprinzătoare, dar cred că după simpla vedere a feței de est, oricine și-ar fi dorit întreaga biserică în viziunea lui Gaudi. Măcinăm încă în minte această închipuire când părăsim Sagrada cu dese priviri înapoi și după această experiență dorim să vedem parcul Guell, un alt teren de joacă al artistului. Pe hartă distanța nu pare mare așa că o luăm pe jos, păstrând doar direcția.
Barcelona pare să fie o bună gazdă a artei căci foarte des, de obicei la intersecții, descoperim piedestale cu sculpturi. Atras de formele ciudate ale unei lucrări mă învârt în jurul ei cu aparatul la ochi până când, neobservată, o imensă bilă de metal cu rol decorativ îmi pune piedecă. Plonjez în față și pentru a feri aparatul de fotografiat scot genunchiul pe post de tren de aterizare, gest cu profunde revelații: se numește durere surdă durerea ce te face incapabil de a scoate vre-un sunet. Una peste alta mi se taie și respirația: oare ascensiunea mea în Pirinei se va termina cu asta? Ar fi absurd. Șchiopătez câțiva pași ... se pare că durerea cedează. Mare moaflă mai sunt!
