<< - cuprins - mai departe ... va urma
În fața spitalului Santa Creu i Santa Pau
O clădire ciudată ne atrage la următoarea intersecție. Este clădirea spitalului Santa Creu i Santa Pau. Deși spitalul funcționează normal, vizitatorii se pot plimba în voie prin curte și prin exterior. Piciorul meu și-a mai recăpătat din mobilitate așa că intrăm doar în scop turistic și răpuși de căldură ne tragem sufletul pe o bancă, la umbră, apoi ne continuăm drumul spre parc pe o stradă ce atacă panta. Mai întrebând, mai luându-ne după autocarele pline de turiști, ajungem.
În curtea spitalului
Ne place Barcelona mai cu seamă pentru că tot ce nu e muzeu are intrarea liberă. Intrăm în parc pe poarta din dos și după câțiva zeci de metri ne trântim din nou la umbră. Suntem printre picioarele de piatră ce susțin o alee viaduct. Cum spuneam, parcul poartă numele protectorului lui Gaudi, magnatul din industria textilă Eusebi Guell ce i-a pus la dispoziție acest teren pentru a-și implementa fanteziile. Ce vedem deocamdată pare mai degrabă natură fosilizată decât construcție antropică: stâlpii îmbrăcați în piatră imită foarte bine trunchiurile cocotierilor. Locul adună artiști pe măsură și azi, doi muzicanți înhămați la un saxofon și la un straniu instrument asigură coloana sonoră în încercarea de a face reclamă unor CD-uri de vânzare.
Ciudățeniile se atrag ...
Șerpuim prin soarele necruțător pe aleile ce conduc pe lângă o casă cochetă în vârful unei coline, cu largi perspective asupra orașului. Parcul e plăcut dar mulțimea din jur și mai ales toropeala, ne cam taie avântul. Adăstăm din nou la umbră și apelăm tot mai des la PET-ul cu apă leșinată. Dinspre partea centrală a parcului se aud chiote și aplauze repetate, ceea ce ne face să credem că în zonă se desfășoară o reprezentație, și chiar așa și este:când ajungem și noi e în plină desfășurare un meci de tenis de câmp, fictiv. Cei 4 tenismani (desigur, plini de fițe) se sincronizează foarte bine și cu toate că terenul nu are linii, jucătorii nu au rachete iar traiectoriile nu sunt parcurse de vre-o minge, știm exact când e out, când mingea atinge fileul sau cât e scorul. Fiecare fază e îndelung aplaudată de o bogată asistență ce rezistă cu stoicism în plin soare. Se pare că tinerii Barcelonei, artiști în felul lor, au descoperit uriașul potențial de câștig generat de turiști și îl exploatează într-o manieră civilizată și de ce nu, plăcută. Ne desprindem cu greu din tribunele improvizate și o pornim din nou prin lumea lui Gaudi. Înafara pavilioanelor de la intrarea principală, Gaudi nu a construit aici decât alei suspendate sau terase, însă spațiile semideschise dedesubtul acestora împrumută forme ciudate, nemaiântâlnite. Sub o terasă circulară, un coridor ascendent, sub formă de arc de cerc, e delimitat de coloane vag spiralate, evazate în partea superioară aidoma trompei unui maelstorm. Bineânțeles, totul e din piatră inertă însă senzația de mișcare, de vertij este extraordinară. Este uimitor cum maestrul a reușit să împrumute pietrei atributele vieții. Formele lui fie au un dinamism convingător, fie par pielea unei ființe dincolo de care pulsează trăirile unui suflet. Se prea poate ca viziunea artistului să fie un pic extraterestră, dar genialitatea sa este incontestabilă.
Ajungem la poarta principală unde afluxul de turiști e maxim. Cele două pavilioane ce flanchează poarta par căsuțele de turtă dulce din poveștile Fraților Grimm, iar poarta metalică pare o împletitură de frunze de cocotier. Tot aici vedem și celebra fântână cu cameleonul din faianță ce aproape că nu poate fi fotografiat din cauza turiștilor ce-i iau aerul. Sub o nouă terasă sprijinită pe zeci de stâlpi un nene cântă la chitară cu un aer transfigurat. Desigur, remarc înclinarea atent studiată a coloanelor din exterior, efect cunoscut și de vechii greci ce au construit Partenonul. Aici la umbră e bine, răcoare, dar ca și la Sagrada numărul turiștilor e inamicul numărul unu și abia în stradă ne simțim oarecum ușurați, cu toate că coborâm spre centru grupuri, grupuri, de parcă tocmai ne-am întoarce acasă de pe stadion.
Regăsim cu recunoștință metroul nostru climatizat și o luăm spre port. Ieșim la suprafață la capătul Ramblei, lângă statuia lui Columb. Cocoțat pe o înaltă coloană ce domină portul, nepăsător la mizeria porumbeilor, Columb își trăiește mai departe visul țintind cu mâna spre vest. Columb are meritul de a fi știut să vadă mai departe ca cei din jurul lui și cei ce au mers pe mâna lui au avut numai de câștigat. Spania îi datorează mult și îl prețuiește, iar acest monument frumos o demonstrează cu prisosință.
Go west!
Frumos oraș, fascinante clădirile lui Gaudi dar ieșirea spre marele albastru pare să aibă aerul ce ne place. Briza mării ne înviorează iar spațiul dintr-o dată larg, diluează afluxul de turiști. Ne așezăm pe promenada din scânduri urmărind fascinați bancurile de pești uriași ce forfotesc la mică adâncime. Inepuizabilă, natura știe să ne încânte și cu toate minunile Barcelonei suntem bucuroși că mâine vom pleca în munți. Deocamdată însă admirăm de la distanță portul de yachturi cu bijuteriile lui, apoi apare un pasager imens ce ne ia orizontul. Ciudatele autocare decapotabile ce deservesc rutele turistice deșartă valuri, valuri de turiști dar se face seară, suntem obosiți și nu ne mai interesează nimic astfel că pe drumul de întoarcere trecem insensibili pe lângă Muzeul Marinei unde știu că sunt expuse câteva ambarcații remarcabile. Înainte de a coborâ la metrou mai avem un ultim reflex turistic, căci Rambla cu ciudățeniile ei ne atrage, astfel că hotărâm să mergem pe jos cale de o stație, să-i prindem aerul de seară. Rambla este o uriașă scenă și piață de desfacere mai ales. Pe largul său culoar pietonal e mereu forfotă: de o parte și de cealaltă stau nemișcate statui vii ce alternează cu chioșcuri cu souveniruri, pictori ambulanți ce-ți fac portretul la minut, terase sau pur și simplu bănci pe care să te oprești și să lași spectacolul Ramblei să-ți curgă prin față. Dorința de inedit a turiștilor e satisfăcută în cele mai neașteptate moduri: în aplauzele mulțimii, o pereche îmbrăcată de seară dansează cu figuri, câțiva puști fac niște scheme incredibile cu mingea sau un scamator solicită prin gesturi voluntari pentru numerele sale senzaționale. Vedem toate aceste lucruri din mers căci atracțiile Ramblei se risipesc în fața oboselii și fără părere de rău ne teleportăm din nou cu metroul până în stația Maria Cristina unde trebuie să schimbăm cu tramvaiul.
Pe Rambla statuile dau mâna cu tine
Ieșirea la suprafață ne prilejuiește o tură de shoping căci peste drum descoperim un mare supermarket din lanțul El Corte Ingles. În primul rând ne interesează niște butelii pentru primus, singurul lucru ce n-am putut lua cu noi pe avion. La etajul 2, la raionul de campind descoperim de toate, doar butelii nu. Tăbărâm pe vănzător și-i explcăm tare și rar:
- Botella, gas camping.
- Aaaaa, una bobona, se luminează omul mimând cu palmele un obiect rotunjor de mărimea ce ne interesează
- Si, si, tresărim noi bucuroși
- Nu avem.
Episodul ne înveselește în ciuda deznodământului nefavorabil și coborâm la subsol pentru alimente. Se pare că orașul port consumă foarte multe fructe de mare căci raionul respectiv e imens, noi însă ne mulțumim cu pâine și bere (pe raft descoperim cu încântare, alături de Guinness, dozele de Ursus). Gata.
La Hostal ne recuperăm rucsacii și ne luăm camera în primire. În schimbul celor 25 Euro/persoană beneficiem de curățenie, baie cu apă caldă și duș, cameră cu aer condiționat și TV. Ziua e ca și terminată, nu mai e mare lucru de făcut, mâncăm, ne spălăm, pun acumulatorii aparatelor foto la încărcat și băgăm colțul în pernă.
