Oficial am plecat în
Pirinei în 6 august 2008, dar în fapt eram acolo de aproape un an, din ziua
când întâmplător am văzut pe net o fotografie a canionului Ordesa. Aşa cum
lemnele pot să te încălzească de două ori (o dată când le tai şi apoi când le
pui pe foc), prima călătorie, virtuală, la hartă şi pe Google Earth, se
consumase deja. Ce mai, eram deja umblat prin Spania, ştiam de unde se ia
autobusul şi la ce oră, unde e hotelul, unde se poate campa şi care e
diferenţa de nivel pe traseele vizate. Pe hârtie toate se înlănţuiam fără greş
şi nu ne mai rămânea decât să plecăm cu corpul acolo unde mintea ajunsese
deja. O povestioară spune că în vestul îndepărtat căpeteniile Pieilor Roşii au
fost invitate la oraş. După călătoria cu trenul, albii au urcat pe cai şi au
fost foarte nedumeriţi să-i vadă pe indieni aşezându-se.
- Ce faceţi, nu veniţi? i-au întrebat
-Nu, aşteptăm să ne ajungă gândurile
La noi era invers.