11 august 2008
Noapte albă. Se pare că oasele mele nu se mai împacă cu pământul tare, amorțesc, mă întorc pe toate părțile și dorm iepurește în reprize, în timp ce mintea creează fantasme. Tunete îndepărtate. Mă ridic în capul oaselor. Ăsta nu mai e vis, vine furtuna. Ies să aranjez primusul și alte câteva lucruri risipite în jurul cortului, apoi reintru în sacul de dormit. Fulgeră. Nu mi-e frică de furtună, sub pânza cortului mă simt protejat, dar mă gândesc că nu va fi deloc distractiv să ne petrecem ziua în cort sau să facem trasee pe ploaie sau ceață oarbă. Câteva rafale răpăie pe cort și spre dimineață adorm în sfârșit.
*
E dimineață dar după lumina slabă îmi dau seama că cerul e acoperit. S-a făcut frig. Trag fermoarul cortului și arunc o privire afară: fuioare de ceață și corturi muiate. Nimic încurajator, poate doar faptul că nu mai plouă. Mă las înapoi pe spate și încerc să recuperez noaptea pierdută.
*
Destul. Mă smulg din moțăitul călduț și cu goretexul pe mine ies în ceața umedă. Constat cu surprindere că, nepăsătoare la situația meteo, lumea își vede mai departe de program: pe cărarea spre Roland, grupuri înfofolite dispar în ceață iar în jurul refugiului se prăbușesc corturi și se împachetează de zor. Brrrrrr! Entuziasmul meu se oprește la limita vizibilității.
Mă îndrept către containerul garnisit cu instalații sanitare pentru toaleta de dimineață și când revin la cort, cu steluțe sclipind în colțul molarilor, le găsesc pe fete treze.
-Ei, cum ați dormit?
-N-am închis un ochi toată noaptea, se plânge Sanda
-Nici eu, sare Cosmina
-Și nici eu nu m-am prea întâlnit cu Moș Ene.
Ne sunt necesare căteva clipe pentru a trece în revistă acțiunile comune de aseară, apoi ne pică fisa: ceaiul negru de Rize!
azi ne cărăm rucsacii în degetul mic!
După micul dejun lăsăm pe loc cortul Sandei pe post de magazie și cu cele necesare pentru două zile de treking, pornim spre Franța. Vremea este tot închisă dar plafonul s-a ridicat dezgolind orizontul de jur împrejur. Urcăm ușor printre brâuri de stâncă. E frig dar ne bucurăm că nu plouă. Ne oprim de câteva ori pentru a arunca priviri înapoi și în liniștea muntelui detectăm zgomotul unei mașinării: este helicopterul ce aprovizionează refugiul Goriz. Îl căutăm din ochi și îl detectăm cu greu străbătând la mică înălțime culoarul canionului, un punct minuscul pe fundalul grandios etalat de pereții Tobacorului.
Poteca aninată în perete survolează o căldare blocată de un perete inaccesibil. Căutăm din ochi continuarea și nu o vedem nicăieri. Nici urmă de momâi. Ne întoarcem și după o escaladă facilă ieșim la Preeriile Superioare unde suntem întâmpinați de o familie de marmote prietenoase. Urmărim de la doar câțiva metri cum puii se fugăresc de la un bârlog la altul, în timp ce adulții lenevesc pe stânci. E atâta liniște în jur încât ne trântim rucsacii și ne permitem un popas.
Preeriile Superioare sunt de fapt o lungă poiană suspendată între pereți, ca un fel de terasă. Frumusețea locului nu vine doar de la poziționarea sa: iarba grasă, de un verde crud, e menținută așa de un firicel de apă curgătoare, risipă de bogăție în această lume de calcar. Locul e la 2 pași de refugiu și ne-ar tenta o campare aici ... dar magazia noastră e la Goriz.
Mai departe poteca străbate Preeriile pe marginea pârâiașului smălțat cu fire de Barba Moșului și iese într-o șa pietroasă în care își fac apariția flori firave galben violacee. Peisajul se schimbă: sub noi se întinde un fund de căldare perfect neted pe care poteca îl ocolește pe curbă de nivel până în următoarea șa. Din loc în loc trecem peste firișoare de apă și uneori în găvanele stâncilor găsim căte un depozit de grindină cât boaba cireșelor cele mari, semn că furtuna de la 4 dimineața n-a fost doar o fantasmă.
Cireșe ... sau nuci?
Poteca e facilă și cum vântul rece ne dă ghes, ajungem rapid în următoarea șa, dincolo de care ne așteaptă un nou fund de căldare nivelat. Pe terenul plat se văd distinct urmele șerpuite ale materialului mineral cărat de apele meteorice. În analogie cu relieful peruan, acestui mic petec al muntelui Ordesa i se mai spune și altiplano. De la Goriz până aici am mers oarecum paralel cu canionul Ordesei și din acest punct detectăm preaplinul altiplanoului, strunga prin care apele se scurg prin cascada Cotatuero.
O imagine neobișnuită: furnici pe altiplano
E momentul să schimbăm direcția și printr-un ocol ascendent spre dreapta ne înscriem pe direcția unei văi accidentate ce ne conduce la Breșa Roland, acel dinte lipsă din dantura crestei, o poartă deschisă larg între versantul francez și cel spaniol pe care nu o folosesc doar turiștii ci mai ales curenții de aer. De cum intrăm pe culoar schimbăm registrul climatic. Ceața umedă fugărită de vânt ne bagă frigul în oase și rebegiți, mărșăluim alert printre stânci cu ochii după momâi. Au trecut 2 ore de la plecarea din Goriz și ne-ar prinde bine o mică gustare așa că ne abatem spre uriașa deschiderea a Peșterii Casteret sub bolta căreia, aciuați, desfacem cu mișcări tremurânde o ciocolată.
Breșa Roland cu diafragma deschisă
O frumusețe sălbatică ne vrăjește ochiul, altfel n-aș înțelege pentru ce suntem aici și nu pe o plajă însorită de la Mediterana. Pornim mai departe îndârjiți pe cărarea abruptă ce curge odată cu grohotișul în timp ce în față, cortine groase de ceață dezvelesc sau ascund Breșa ca la can-can. Urcușul final e de-a dreptul extenuant și când în sfârșit ajungem în spintecătura de piatră cu largi perspective asupra Franței, mascarada cu îmbrățișări și strigăte Suntem liberi ! Vive la France!!! are în ea o bucurie adevărată, poate prea puțin sesizată de câțiva turiști înfofoliți ce se uită chiorâș pe sub cozoroc.
Așadar Franța! Lăsăm pașapoartele la locul lor fiindcă nimeni nu ne are baiul și înainte de a coborâ spre tărâmuri mai calde ne permitem un tur de orizont. Diferența dintre partea spaniolă și cea franceză e izbitoare: în fața noastră se deschide un amfiteatru abrupt din șisturi cristaline, cu creste abrupte, tăioase. Imediat sub noi, în găvanul unui circ glaciar un lac stă cuibărit pe un pat compact de zăpadă, iar dincolo de el, cenzurată de muchii se zărește o fâșie din Marea Cascadă Gavarnie.
Suntem în Franța
Grindină în Pirinei
Coborârea începe pe o potecă înghețată ce despică plapuma compactă de zăpadă. Nu avem bocanci de iarnă și panta e destul de mare dar urmele turiștilor constituie o scară destul de sigură, în plus bocancii ni se înfundă într-un strat destul de gros de bomboane ... uriașa grindină de azi dimineață. Ajungem în siguranță la refugiul Sarradets și căutăm în peisajul răvășit o mică platformă pentru cort. Cum spuneam, geologia e complet diferită aici: peste tot zac împrăștiate uriașe blocuri de piatră iar pământul e în cel mai bun caz un grohotiș mai mărunt. Găsim o platformă amenajată de predecesori, ne ridicăm iglooul și dăm drumul la primus pentru o supă fierbinte.
Refugiul Sarradet ... și refugiul ... nostru
N-a fost o etapă grea dar umezeala și frigul ne-au furat energia, în plus, cu toate că suntem doar cu puțin mai sus ca la Goriz, aici e mult mai frig. Vreme de o oră ne bucurăm de căldură și mâncare, după care încheiem ziua cu o scurtă plimbare pe la ferestrele circului Gavarnie: sub noi zărim pajiști verzi, șosele, rețele de electricitate iar deasupra o lume de piatră și zăpadă, din care țâșnesc în cascade o mulțime de pârâiașe.
