10 august 2008
Dimineață frumoasă. Mâncăm, ne împachetăm meticulos și pornim cu soarele deasupra, spre Goriz. Mă bucur că pentru această tură am cumpărat un filtru de polarizare pe care acum am ocazia să-l folosesc din plin. Tot oprind penru fotografii mă trezesc singur în potecă și gonesc să le ajung din urmă pe fete când la o cotitură dau peste un grup de vre-o 30 de copii cu fața ascunsă în niște felii de pepene.
-Bon apetit! le urez din mers, la care ei se grăbesc să răspundă în cor:
-Merci!
Chestia mă binedispune.
Vedere spre circul Soaso și cascada Cola de Caballo
Înainte de prânz ajungem în circul Soaso, la capătul canionului. Poteca noastră și-a urmat cursul ușor descendent în timp ce talvegul văii a urcat considerabil astfel că la capătul văii, aproape de vestita cascadă Cola de Caballo, cele două poteci s-au întâlnit sub pereții ce ne despart de refugiul Goriz. Din acest punct zărim maiestuoase 3 vârfurile pleșuve pe care le identificăm pe hartă ca fiind Cilindro de Marbore, Monte Perdido și Pico de Anisclo, toate peste 3000m, iar înapoi, la fel de grandios canionul Ordesei așa cum îl știm prea bine din numeroasele imagini găsite pe internet. Aici ne regăsim primele gânduri plecate spre Pirinei și printr-un truc ce ține pur de literatură reușim să ne vedem visul cu ochii. E cea mai bună răsplată pentru orele petrecute cu nasul la hartă sau în calculator, căutând imagini, timpi, bilete de avion sau încercând să conving, dar nu e totul: partea alpină ne așteaptă cu peisaje la fel de incitante. Din păcate începe să ne fie clar că rucsacii sunt prea grei pentru ai căra cu noi peste tot și se conturează ideea unei tabere permanente la Goriz.
Circul Soaso și cele 3 vârfuri: Cilindro de Marbore, Monte Perdido si Pico Anisclo
Canionul Ordesa - unghiul clasic
Ieșirea din canion se face urcând trei trepte verticale ce însumează 350 m diferență de nivel. Binențeles, prima treaptă e cea mai barosană și pentru cei ce doresc să scurteze există un traseu abrupt, amenajat cu lanțuri (clavijas), noi însă urmăm poteca serpentinată ce ne poartă în siguranță.
Refugiul Goriz
La ora 13:30 ajungem la Goriz. Pentru Ordesa, Goriz este un nume de referință. Plasat în centrul de greutate al minunățiilor Ordesei, este principala tabără de bază, posibil punct de plecare spre Anisclo, Monte Perdido sau Breșa Roland. În plus așa zisul refugiu este o cabană de piatră în toată regula, cu electricitate furnizată de panouri solare și apă curentă dintr-o captare, beneficiind în plus de transporturi zilnice cu elicopterul. În jurul refugiului, în ciuda terenului stâncos este permisă camparea, lucru deloc de neglijat, ce întregește tabloul facilităților.
Suntem înfierbântați și obosiți așa că trântim cu plăcere samarul printre stâncile Gorizului. E august, lumea e în concediu și asta se simte și la altitudine: împrejurimile sunt animate de grupuri, grupuri ce vin și pleacă, gătesc sau flecăresc în diverse limbi. Ca o ciudățenie a Parcului Ordesa-Monte Perdido, camparea nu este permisă decât după ora 21, ceea ce face ca multe igluri să stea pleoștite la pământ, țintuite în cuie dar fără osatură.
Ne găsim o mică terasă unde dăm drumul la primus pentru o supă Alfabet și plănuim. Cu rucsacii noștri suntem aproape campioni pe aici așa că se impune o schimbare de perspectivă: renunțăm la ideea unui circuit cu casa în spate în favoarea unei tabere de bază la Goriz, de unde să lansăm mici incursiuni de 1-2 zile pe traseele din împrejurimi. Ideea aparține, binențeles, fetelor și mi se pare rezonabilă așa că e votată în unanimitate și cu aceasta, grijile și problemele noastre dispar ca prin farmec și o dulce trândăvie, alimentată cu bunătăți culinare, se insinuează în sânul micii noastre comunități.
Ora 15 ne scutură din amorțeala ce tinde să devină periculoasă. Caut pe hartă un traseu de plimbare pentru restul zilei și ne hotărâm pentru Pico Anisclo de 3002m. Deoarece vedem câteva corturi ce sfidează regula parcului cu cea de-a treia dimensiune, ne hotărâm să nu fim noi mai catolici și până la ora 16 ne punem tabăra pe picioare și pornim spre cota 3002.
Prin căldarea superioară
Din creastă coboară un șuvoi continuu de turiști. Sunt desigur cei plecați dis dimineața spre Monte Perdido. Au bețe de schi și probabil colțari în rucsăcei, fiindcă știu din ghidul alpin că atacul final asupra vârfului se face pe un jgheab ce reține zăpada chiar și în timpul verii. Pentru atâta lucru (dacă cel mai înalt vârf al unui masiv poate fi catalogat ca atâta lucru) nu am cărat cu noi colțari și piolet așa că suntem atenți să prindem o potecă spre dreapta, care să ne conducă spre Anisclo. Potecă ce nu apare. Deocamdată urcăm moderat, trecând periodic peste mici praguri stâncoase. Poteca ține ușor stânga până ce intră pe firul unei văi unde ne e deja clar că am ratat bifurcația și că suntem ca un tramvai pe șine spre Monte Perdido. Atâta bai! Oricum nu dorim decât să facem puțină mișcare așa că direcția contează prea puțin, în plus traseul e spectaculos: suntem deja pe la 2700m, înălțimea Tobacorului, vârful terasat în jurul căruia se încolăcește Ordesa, și priveliștea de aici e uluitoare. La ora asta nu mai e nimeni pe traseu și în căldările pline de grohotiș, doar părăul susură la relanti. Apar și primele petece de zăpadă, doar cu ceva mai albe decât pereții de calcar ce strălucesc în bătaia soarelui plin. E grozav! Urcăm cu frenezie traseul abrupt, dominați în subconștient de adevărul lui Brâncuși: trebuie să urci cât mai sus, ca să vezi cât mai departe. Executăm câteva treceri zăpadă-stâncă cu crevasele de rigoare și ajungem într-o nouă căldare superioară. Aerul tare ne-a întețit arderile așa că supa Alfabet s-a vaporizat demult. Adăstăm pentru poze și refacerea forțelor și scot la iveală pachetul de trotil, un mix de fructe uscate conținând curmale, smochine și caise, ce face posibilă continuarea ascensiunii.
Popas înainte și la lacul Helado
La ora 16:30 ajungem la unda înghețată a lacului Helado. În față avem trecătoarea spre căldarea din care prin Breșa Tucarroya se trece în Franța, în stânga, impozant Cilindro de Marbore (3328m) iar în dreapta binecunoscutul culoar ce iese pe Monte Perdido. Evaluez zăpada: puțină. Nu se vede panta de sub vârf, în rest se poate urca muchia pe grohotiș.
Jgheabul ce urcă la Monte Perdido și Ordesa răsucindu-se în jurul Tobacorului
Fetele s-au lipit de imaginea lacului garnisit cu un guler de gheață submersă, în timp ce pe mine mă bate gândul să continui ascensiunea. Evaluez timpul râmas până la căderea serii și-mi dau seama că e pe muchie, dar până la ora 19 mai pot urca și cu încuviințarea fetelor iau muntele în piept cu voluptate. Panta e dură dar nu face decât să-mi stârnească alte amintiri alpine iar bocancul ce demult ar fi trebuit să se pensioneze a întinerit ca pe vremea când mă purta prin Strunga Dracului: simte că asta ar putea fi pentru el ultima aventură și asta îi dă aripi ...
După 10 minute opresc ca să-mi regăsesc respirația. Am parcurs aproape jumătate din diferența de nivel și ideea de a ajunge pe vârf este cu atât mai atrăgătoare cu cât acum 3 ore nici nu-mi trecuse măcar prin minte să încerc. Îmi amintesc maxima mea preferată (eu nu caut, eu găsesc Picasso) și hotărât să înțeleg semnificația acestui vârf scos în calea mea, decid ca indiferent de cursul evenimentelor, să urc până la ora 19 fix, nici un minut mai mult. Arunc o privire spre Ordesa și una spre Cilindro de Marbore și reiau ascensiunea în forță, doar că poteca se pierde în grohotișul ce-mi îngroapă bocancii. Vârful se apără secătuindu-mă de puteri, fiecare pas curge la vale și ascensiunea mea se transformă în jogging pe banda rulantă. Timpul se scurge și trec pe 4x4 în încercarea de a eficientiza înaintarea. Pariul cu mine însumi se transformă într-o cursă contra cronometru și la 18:55, scoțând aburi pe la capacul radiatorului mă opresc pentru poze în șaua de sub vărf. În dreapta, panta finală pe un derdeluș de zăpadă compactă, în stânga căldarea Pinetta cu imensul ei lac și spintecătura sălbatică a Breșei Tucarroya, complet lipsită de zăpadă. Monte Perdido nu se zărește și cunosc mirajul vârfului: după panta cu zăpadă mai e una și încă una ... Sunt în șaua de sub vârf, e 18.55, voi face poze de-a roata și mă voi întoarce. În timp ce-mi mânuiesc Canonul, pe derdelușul de zăpadă apare un spaniol, probabil ultimul întârziat pe Monte Perdido.
-Hola!
-Hola!
Îmi face semn spre vârf, eu arăt cu degetul spre vârful bocancilor.
-I stop here.
Chestia asta îl indignează. Îmi spune că până pe vârf mai sunt doar 5 minute dar eu știu că 5 e un eufemism pentru 10 așa că întăresc încă o dată decizia mea de a mă opri aici. Nu suportă ideea. Se trage lângă mine și pe displayul aparatului foto îmi arată ultimele imagini, datate: vârful e la 5 minute de aici.
-Ok, Ok!
În mijloc Breșa Tucarroya Sălbaticul canion Anisclo
Bat în retragere. În fond 5 minute înseamnă fix ora 19 așa că nu-mi încalc cu nimic hotărârea luată. Pornesc. Panta e dură dar am noroc cu urmele lăsate în zăpadă, pe care urc ca pe o scară. Nu există nici un miraj, la capătul pantei e chiar vărful plat. Fac o fotografie cu pilonul din beton și curios ca niciodată mă uit la exiful imaginii: ora 19:00!!! De pe vârf se deschid noi orizonturi, spre spectaculosul-incredibilul canion Anisclo. Mi s-a umplut cardul dar șterg iute câteva imagini și imortalizez în locul lor cîteva cuante de orizont, iar drept dovadă că am ajuns pe vârf îmi fotografiez umbra victorioasă: eu și pilonul. Nu sunt un cuceritor de vârfuri dar potriveala de azi face ca ascensiunea să capete alte proporții. Gata, la vale!
Monte Perdido 3355m
Spaniolul dansează pe grohotiș și mă folosesc și eu de uleiul mineral pentru o coborâre rapidă. Ajungem deodată la lacul Helado unde fetele mă așteaptă cu rucsăceii pe spate, gata de pornire.
-El campeon! mă recomandă spaniolul. Nu-i dați apă? A fost pe vârf!
Ne bucurăm împreună. În fond nu e mare lucru, poate doar senzația că ai fost la capătul pământului (sau măcar la colțul lui), locul de unde nu poți merge mai departe și trebuie să te întorci. Soarele stă să apună și în lumina portocalie coborâm împăcați peste limbi de zăpadă cu crevase la contactul cu stânca, prin căldările pline de grohotiș în care susură doar râul la relanti, până jos, la pășunile vărgate cu lespezi unde ne oprim pentru panoramare. La 50 de m de noi o capră roșcată nu ne știe de frică iar mai aproape, o marmotă blănoasă își vede de treabă ca și cum niște turiști din cei mulți ce au fost azi pe vărf coboară pe cărare spre corturile lor, neavând nici cea mai mică intenție dușmănoasă. E ultimul cadou al zilei căci soarele se ascunde după un alt colț al planetei și umbrele reci urcă spre creste.
Regăsim cortul nostru roșu. Pentru cei 2100m altitudine e incredibil de cald. Focălim la primus și serbăm cu maxi ceaiuri bine îndulcite cu miere și acrite din belșug cu lămâie. În jurul nostru lumea se pregătește de culcare și în cele din urmă asta facem și noi. Mâine plecăm în Franța.
