Ne prăbușim cu tot cu boarfe la umbra unor copaci și despachetăm pentru prânz. Cineva neavizat ar putea crede cu ușurință că ne-au explodat bobonele din rucsaci: noroc că pradera (poiana) e mare! Ostoiți, ne costumăm de munte și după niște scamatorii în fața cărora ar păli de invidie Iosefini însuși, reușim să facem dispărute toate boarfele. E ora 16 când ne așezăm în triunghi în jurul hărții:
-Suntem aici, la 1300m, și ținta zilei e refugiul Goriz, la 2100m. Avem 3 variante: putem urma talvegul văii până la capăt, după care să urcăm brusc diferența de nivel rămasă, putem urca acum abrupt 400m după care să parcurgem până la capătul văii un brâu aninat la jumătatea versantului și să urcăm ce mai rămâne până la refugiu sau să urcăm acum toată diferența de nivel până deasupra canionului și apoi să mergem pe buza lui până la refugiu.
Cu toate că lucrul mecanic e același indiferent de drumul parcurs, alegem aurita cale de mijloc și ne punem în mișcare pe aleea ce urmează în amonte râul Arazas. Suntem într-un parc (național) și împrejurimile chiar așa arată: poteca e largă, peste râu e aruncat un pod din lemn, bine întreținut și la fiecare bifurcație există indicatoare sau panouri informative. Dar nu apucăm să ne bucurăm prea mult de toate acestea căci poteca noastră e înțepată de streche și o ia de-a dreptul în sus, cu tot cu noi. Greu. Baretele rucsacilor mușcă din umeri, gambele se pietrifică iar foalele pieptului capătă amplitudine, dar în sfârșit ne simțim la munte, a fost visul nostru, și imaginea imenșilor pereți apărând prin câte-o rariște a pădurii ne electrizează. Sanda deschide drumul, Cosmi o urmează iar eu rămân în urmă ori de câte ori orizontul se deschide suficient pentru a fotografia.
Zona Cotatuero
Ne încrucișăm cu câțiva turiști în vârstă ce coboară poteca abruptă. Sunt echipați lejer și nu se pot abține să nu ne întrebe cât cântăresc rucsacii noștri, râsplătindu-ne sinceritatea cu câteva grimase ce mimează leșinul. Continuăm urcușul în ciuda faptului că (ochiometric) ne-am ridicat deja cu 400m deasupra talvegului văii și ceea ce e mai descurajant, un imens perete nu lasă nici o posibilitate de brâu, deci mai avem de urcat. Se fac două ore bătute pe muchie de când am părăsit pradera, cănd ajungem în sfârșit la refugiul Mirador ce marchează intrarea pe brâul propriuzis.
Balconul de la Refugiul Mirador
Un balcon cu frumoase perspective atât asupra Ordesei cât și asupra cascadei din zona Cotatuero și a Breșei Roland e prilej de popas. Undeva sub noi se văd de jucărie autocarele ce fac legătura cu Torla. În mod cert am urcat mai mult de 400m altitudine și când număr cu atenție curbele de nivel constat că de fapt sunt 600m!!! Așa mai merge, doar că a fost cam lung ...
Refugiul Mirador este un adăpost miniatură în care câțiva oameni se pot ghemui împreună cu rucsacii lor. Ce-i drept, construcția e intactă și nu e transformată în depozit de deșeuri, dar în rest nu se poate compara nici măcar cu refugiile noastre din Carpați, mai degrabă cu lăzile din scădură în care se culcă uneori ciobanii când e vreme vitregă.
Pornim mai departe pe orizontală: o plăcere! Poteca se strecoară printre pâlcuri de pini, pe țancuri sau prin mici poiene înierbate, înveselite de razele piezișe ale soarelui ce se pregătește să se retragă după o zi în care, probabil, i-a fost și lui greu. La o cotitură dăm peste o poiană netedă, cu largi perspective aeriene asupra văii. Locul degajă un farmec irezistibil și din două priviri și trei cuvinte ne decidem: să fie Goriz-ul sănătos, noi vom dormi aici. Regulile parcului interzic camparea dar cum n-am întâlnit nici-un ranger ... și-apoi la capătul poienii e refugiul Abe, o cotineață identică cu Miradorul, în care la nevoie ne putem retrage. Dăm cu rucsacii de pământ și ne întindem pe salteaua moale de iarbă. Ne-am oprit pe buza unui balcon suspendat și suntem încântați de parcă ne-am fi găsit un loc în cer. Totul e perfect, exceptând cele două degete de apă de pe fundul PET-ului ce ne amenință cu setea. Ca test încerc să-mi închipui cum ar fi să mă culc fără să beau apă și rezultatul e chinuitor. Când ai apă din belșug, nici nu-ți trebuie, dar dacă n-ai, parcă tot acolo îți stă gândul. Dar stai, trebuie să mai avem o bere ... bag mâna în rucsac și scot triumfător doza, trag de inel ca la grenade și ne desfătăm cu gustul spaniol. Mmmm, grozav de bună, berea asta are ceva special, mă uit pe doză și da, este bere cu suc de mere! Din păcate cutia a fost cam mică pentru trei însetați dar n-avem alternativă, ridicăm cortul și până ce fetele pregătesc masa fug pe potecă înainte să surprind apusul în canion. Trec o rariște de pădure dincolo de care aud un bolovan mișcându-se pe grohotiș: un ciopor de capre negre populează versantul. Îngheț instantaneu și le privesc multă vreme cum pasc fără teamă. Sunt multe. Oare dacă fug după fete le vom mai găsi aici? Mă decid să încerc și când revenim cu toții le găsim aproximativ în același loc. În lumina apusului urmărim tăcuți o scenă de viață sălbatică derulată în perfectă armonie cu natura, până ce, pas cu pas, caprele se pierd în următorul pâlc de pini. Fetele se reântorc la ocupația întreruptă iar eu mai fac câțiva pași pe potecă. Liniște. Nu îndrăznesc să tulbur atmosfera locului și drept recompensă surprind cu colțul urechii murmurul șoptit al unui mic izvoraș pe care-l descopăr imediat printre pietre: avem și apă! Ultimul inconvenient a picat, am găsit locul perfect pentru camping.
Ne permitem să ne desfătăm cu o supă la plic după care cu totul împăcați ne pregătim de culcare. Întârziu pe buza balconului încercând să fuzionez cu locul și într-un final, cu o dulce oboseală în oase și-n pleoape mă hotărăsc să închei această zi pe deplin mulțumitoare: ieri seară dormeam printre boscheți, azi ne culcăm în cer.
