Ne prăbuşim cu tot cu boarfe la umbra unor copaci şi despachetăm pentru prânz. Cineva neavizat ar putea crede cu uşurinţă că ne-au explodat bobonele din rucsaci: noroc că pradera (poiana) e mare! Ostoiţi, ne costumăm de munte şi după nişte scamatorii în faţa cărora ar păli de invidie Iosefini însuşi, reuşim să facem dispărute toate boarfele. E ora 16 când ne aşezăm în triunghi în jurul hărţii:
-Suntem aici, la 1300m, şi ţinta zilei e refugiul Goriz, la 2100m. Avem 3 variante: putem urma talvegul văii până la capăt, după care să urcăm brusc diferenţa de nivel rămasă, putem urca acum abrupt 400m după care să parcurgem până la capătul văii un brâu aninat la jumătatea versantului şi să urcăm ce mai rămâne până la refugiu sau să urcăm acum toată diferenţa de nivel până deasupra canionului şi apoi să mergem pe buza lui până la refugiu.
Cu toate că lucrul mecanic e acelaşi indiferent de drumul parcurs, alegem aurita cale de mijloc şi ne punem în mişcare pe aleea ce urmează în amonte râul Arazas. Suntem într-un parc (naţional) şi împrejurimile chiar aşa arată: poteca e largă, peste râu e aruncat un pod din lemn, bine întreţinut şi la fiecare bifurcaţie există indicatoare sau panouri informative. Dar nu apucăm să ne bucurăm prea mult de toate acestea căci poteca noastră e înţepată de streche şi o ia de-a dreptul în sus, cu tot cu noi. Greu. Baretele rucsacilor muşcă din umeri, gambele se pietrifică iar foalele pieptului capătă amplitudine, dar în sfârşit ne simţim la munte, a fost visul nostru, şi imaginea imenşilor pereţi apărând prin câte-o rarişte a pădurii ne electrizează. Sanda deschide drumul, Cosmi o urmează iar eu rămân în urmă ori de câte ori orizontul se deschide suficient pentru a fotografia.
Zona Cotatuero
Ne încrucişăm cu câţiva turişti în vârstă ce coboară poteca abruptă. Sunt echipaţi lejer şi nu se pot abţine să nu ne întrebe cât cântăresc rucsacii noştri, râsplătindu-ne sinceritatea cu câteva grimase ce mimează leşinul. Continuăm urcuşul în ciuda faptului că (ochiometric) ne-am ridicat deja cu 400m deasupra talvegului văii şi ceea ce e mai descurajant, un imens perete nu lasă nici o posibilitate de brâu, deci mai avem de urcat. Se fac două ore bătute pe muchie de când am părăsit pradera, cănd ajungem în sfârşit la refugiul Mirador ce marchează intrarea pe brâul propriuzis.
Balconul de la Refugiul Mirador
Un balcon cu frumoase perspective atât asupra Ordesei cât şi asupra cascadei din zona Cotatuero şi a Breşei Roland e prilej de popas. Undeva sub noi se văd de jucărie autocarele ce fac legătura cu Torla. În mod cert am urcat mai mult de 400m altitudine şi când număr cu atenţie curbele de nivel constat că de fapt sunt 600m!!! Aşa mai merge, doar că a fost cam lung ...
Refugiul Mirador este un adăpost miniatură în care câţiva oameni se pot ghemui împreună cu rucsacii lor. Ce-i drept, construcţia e intactă şi nu e transformată în depozit de deşeuri, dar în rest nu se poate compara nici măcar cu refugiile noastre din Carpaţi, mai degrabă cu „lăzile” din scădură în care se culcă uneori ciobanii când e vreme vitregă.
Pornim mai departe pe orizontală: o plăcere! Poteca se strecoară printre pâlcuri de pini, pe ţancuri sau prin mici poiene înierbate, înveselite de razele piezişe ale soarelui ce se pregăteşte să se retragă după o zi în care, probabil, i-a fost şi lui greu. La o cotitură dăm peste o poiană netedă, cu largi perspective aeriene asupra văii. Locul degajă un farmec irezistibil şi din două priviri şi trei cuvinte ne decidem: să fie Goriz-ul sănătos, noi vom dormi aici. Regulile parcului interzic camparea dar cum n-am întâlnit nici-un ranger ... şi-apoi la capătul poienii e refugiul Abe, o cotineaţă identică cu Miradorul, în care la nevoie ne putem retrage. Dăm cu rucsacii de pământ şi ne întindem pe salteaua moale de iarbă. Ne-am oprit pe buza unui balcon suspendat şi suntem încântaţi de parcă ne-am fi găsit un loc în cer. Totul e perfect, exceptând cele două degete de apă de pe fundul PET-ului ce ne ameninţă cu setea. Ca test încerc să-mi închipui cum ar fi să mă culc fără să beau apă şi rezultatul e chinuitor. Când ai apă din belşug, nici nu-ţi trebuie, dar dacă n-ai, parcă tot acolo îţi stă gândul. Dar stai, trebuie să mai avem o bere ... bag mâna în rucsac şi scot triumfător doza, trag de inel ca la grenade şi ne desfătăm cu gustul spaniol. Mmmm, grozav de bună, berea asta are ceva special, mă uit pe doză şi da, este bere cu suc de mere! Din păcate cutia a fost cam mică pentru trei însetaţi dar n-avem alternativă, ridicăm cortul şi până ce fetele pregătesc masa fug pe potecă înainte să surprind apusul în canion. Trec o rarişte de pădure dincolo de care aud un bolovan mişcându-se pe grohotiş: un ciopor de capre negre populează versantul. Îngheţ instantaneu şi le privesc multă vreme cum pasc fără teamă. Sunt multe. Oare dacă fug după fete le vom mai găsi aici? Mă decid să încerc şi când revenim cu toţii le găsim aproximativ în acelaşi loc. În lumina apusului urmărim tăcuţi o scenă de viaţă sălbatică derulată în perfectă armonie cu natura, până ce, pas cu pas, caprele se pierd în următorul pâlc de pini. Fetele se reântorc la ocupaţia întreruptă iar eu mai fac câţiva paşi pe potecă. Linişte. Nu îndrăznesc să tulbur atmosfera locului şi drept recompensă surprind cu „colţul urechii” murmurul şoptit al unui mic izvoraş pe care-l descopăr imediat printre pietre: avem şi apă! Ultimul inconvenient a picat, am găsit locul perfect pentru camping.
Ne permitem să ne desfătăm cu o supă la plic după care cu totul împăcaţi ne pregătim de culcare. Întârziu pe buza balconului încercând să fuzionez cu locul şi într-un final, cu o dulce oboseală în oase şi-n pleoape mă hotărăsc să închei această zi pe deplin mulţumitoare: ieri seară dormeam printre boscheţi, azi ne culcăm în cer.
