9 august 2008
Huesca, ora 1:45. Suntem pe peronul autogării, puțin dezorientați, cu ochii cârpiți de somn și nici-un plan în minte. Chiar nici-un plan? Un câmp viran strecurat între curțile unor clădiri industriale pare desprins din filmul Șatra, dar Cosmi privește în direcție opusă, spre un hotel. Mergem să întrebăm de camere. Nu au nimic liber. Și, informativ, care ar fi prețul?
-One hundred ....
Bine, bine!!! Bine că nu au camere.
Le anunț pe fete că merg în recunoaștere și ies din conul de lumină al iluminatului public, strecurându-mă pe câmpul năpădit de buruieni înalte. La adăpostul întunericului doi tineri își fac de lucru pe lângă un zid. Stau de șase? Fură? Sunt boschetari? Trec pe lângă ei ca și cum m-aș întoarce acasă pe ruta zilnică și nu par să mă bage prea tare în seamă. În rest pustietate. Hotărăsc că e destul de safe pentru câteva ore de somn așa că revin la peron să-mi expun teza de doctorat ce e acceptată incredibil de ușor. Îmbrăcăm rucsacii și ne pierdem în noapte în "no man`s land". Cei doi au dispărut. Căutăm un loc cât de cât degajat de buruieni și găsim o platformă convenabilă lângă o clădire părăsită. Câteva boarfe abandonate trădează existența unor chiriași dar se pare că în seara asta sunt duși la fiesta ...
- ... și dacă n-au venit până la ora asta, înseamnă că se simt bine acolo unde sunt, închei concluzia cu voce tare.
La lumina frontalelor înălțăm cortul și ne culcăm. O mașină a poliției patrulează pe o străduță din apropiere. O fi de bine? O fi de rău? Mă gândesc amuzat la noaptea în care, între 2 trenuri am vizitat Câmpia Libertății din Blaj, urmărit de un bețiv convins că i-am furat cheia de la casă ...
*
Dimineață senină de august. Mă trezesc refăcut și lăsând fetele să moțăie, dau o tură prin autogară. Ghișeele n-au deschis și terorizat de ideea că s-ar putea să nu mai găsim locuri la singura cursă a zilei cu legătură spre Torla, cumpăr 3 bilete de la un automat. Revin.
Campingul nostru dintre boscheți
Fetele s-au trezit.
-Cum ați dormit?
Sanda a dormit extremă dreapta și ...
- ... am visat că boschetarii împingeau cortul din partea mea.
La lumina zilei însă situația e cât se poate de liniștitoare. Pe cărarea din apropiere trec din când în când oameni îmbrăcați simplu ce ne salută cu omniprezentul Hola!. Mâncăm degajați apoi ne facem rucsacii și la ora 9:30 ne îmbarcăm pentru Sabinanigo.
Sierrele spaniole sunt de fapt niste lanturi de munti cu înălțimi uneori modeste și pentru a ajunge din Huesca în Sabinanigo trebuie de fapt să trecem peste o astfel de sierră. Șoseaua atacă culmea la început pe o vale, ce se transformă repede într-un canion destul de spectaculos. Pe alocuri vedem aninată pe versanți vechea șosea, traversând uneori muchiile prin tunele strâmte, cu o singură bandă. Ieșim la larg într-o depresiune ce adăpostește un lac de acumulare apoi ne angajăm la rândul nostru prin două tunele moderne și după câteva serpentine nu prea strânse ajungem pe culme. Orizontul se închide cu adevărații Pirinei și parcurgând cu privirea creasta zimțată descopăr cu emoție inconfundabila Breșă Roland! Ne bulucim la geamuri (contrar temerilor mele autocarul e pe jumate gol) și nu ne mai săturăm să scrutăm munții albaștri până ce, odată cu coborârea serpentinată, orizontul se închide și ne calmăm.
Drumul spre Sabinanigo
Sabinanigo este un mic orășel unde trebuie să schimbăm autobusul. Zărim din mers un muzeu al spațiului Pirinean, câteva hostaluri cu nume alpine, un grup statuar cu o căprioară și un urs și cu asta basta, ajungem în autogară. La fel ca și în Huesca, clădirea autogării face corp comun cu gara feroviară. Peste drum o cascadă artificială se prăvălește pe un perete de stâncă înalt de vreo 10m. Cumpăr bilete de la un automat din incinta autogării și în scurt timp pornim mai departe spre Torla, ultima localitate la poalele munților.
De astă dată direcția șoselei este paralelă cu creasta și începe urcușul, peste și prin picioarele secundare desprinse din trupul muntelui. Șoseaua e OK dar tunelurile sunt strâmte și inevitabilul se produce: în al doilea tunel, în pofida semnalelor luminoase pe care șoferița noastră se precipită să le emită, mașina apărută în contrasens, la gura tunelului, își continuă deplasarea. Cele două vehicule nu pot trece unul pe lângă celălalt și cel mai grav, în spatele fiecăruia s-a format deja o coloană căreia nu i se vede sfârșitul. Sunt în concediu și traficul nu e în răspunderea mea așa că îmi permit să fiu simplu spectator. Acum știu de ce există o singură cursă pe zi la Torla!
Încet și cu calm tunelul este eliberat (noroc cu parcarea de la intrare) și ne continuăm călătoria. Coborâm într-o vale pe firul căreia zărim două cătune de munte. Cu toate că ici, colo, secolul XX nu poate fi mascat, aerul evului mediu plutește peste aceste așezări tipice: casele au nu numai pereți de piatră, netencuiți, ci chiar acoperișuri cu lespezi de piatră în loc de țiglă sau șindrilă. Suntem cu adevărat în Pirinei!
Stația de autobus cu biserica și pereții Ordesei
Souveniruri în Torla
Autobusul ne lasă în stația de la intrarea în sat și mi-e ușor să recunosc unghiul din care sunt făcute imaginile cu biserica de piatră pe fundalul uriașilor pereți ai Ordesei. Din această stație pleacă din 15 în 15 minute autocare spre Pradera Ordesa (Poiana Ordesa), punctul de intrare în Parcul Național Ordesa Monte Perdido. E ora prânzului și vrem să intrăm în sat pentru vizită și ultimele cumpărături așa că o luăm la întâmplare pe străduțele înguste și cam în pantă. În cazul Torlei s-au suprapus două clișee: cel al satului alpin, descris cu puțin înainte și cel al stațiunii turistice montane. Rezultatul? La exterior piatră ca pe vremea lui Flinstone, iar dincolo de ușă tehnologia prezentului. Apoi artizanat viu colorat înșirat în stradă și la fel ca la greci, umanizarea, încălzirea pietrei cu mii și milioane de inflorescențe în culori saturate, ce izbucnesc din ghivecele plasate în orice nișă și în spiritul spaniol numele stradelelor scris la intersecții pe plăci de faianță. Acolo unde cele două clișee nu s-au suprapus perfect, sunt ușor de identificat: satul alpin așa cum era el mai există la marginea din deal pe când la vale, dealungul șoselei se înșiruie clădirile noi ale unor hoteluri sau restaurante.
Lectură în fața primăriei
Cerul e imaculat și sulițele soarelui la amiază reușesc să patrundă chiar până în adâncul stradelelor strâmte. Abandonăm rucsacii în piața centrală și pornim într-o tură de cumpărături: pâine, hartă și butelii. Găsim fără dificultate un magazin de echipament sportiv înțesat cu de toate și mi-e destul de greu să mă hotărăsc în privința hărții. Majoritatea au lângă ele o mică broșurică în diferite limbi, cu descrierea succintă a traseelor, și până la urmă optez pentru o hartă cu detalii medii și broșură în limba franceză (5 Euro), contând pe ajutorul Cosminei în ceea ce privește limba. Primul hop a fost trecut așa că continuăm cu partea hazlie:
-Una bobona ... botella ... gas camping ...
N-au butelii, dar fata înțelege exact ce căutăm și ne îndrumă la un fel de tutungerie, unde găsim bobone pe alese: cu supapă, fără supapă, mici, mari etc. Am ochit peste drum un magazin alimentar unde au pâine sub formă de baghete (1,2 Euro). Nu-mi prea convine forma și nici nu-mi închipui cum aș putea vârâ așa ceva în rucsac. Aproximez mental o baghetă/masă, înmulțit cu 3 mese, înmulțit cu 6 zile ... pare incredibil, reduc la 12 și sub privirile uluite ale casierului ce nu pregetă cu ambalatul chiar le luăm. E aproape ora 15 și cu brațele pline de baghete ne urcăm în autocarul de Pradera.
Până la ieșirea din sat apucăm să localizăm campingul, apoi lăsăm în urmă civilizația și pe șoseaua asfaltată urcăm serpentinat cale de vre-o 10 km pe valea râului Arazas. Fiecare autobus ne-a apropiat de munte și iatăl în jurul nostru, așa cum l-am visat. Suntem în adâncul văii străjuită de pereți imenși, dar spre deosebire de stradelele Torlei, Ordesa este o vale largă în care fără dificultate încape poiana cu parcarea de autocare, punctul de informare turistică și restaurantul aferent.
Pradera Ordesa
